Ideea de a încredinţa tiparului gândurile înfiripate despre drumul în viaţă a trei oameni născuţi acum trei sferturi de veac, sub semnul celei de-a doua jumătăţi a lunii martie, dar şi al pasiunii pentru sport, se materializează prin acest articol. N-a fost chiar aşa de simplu să sintetizez tot ce ştiam despre Emeric Ienei, Cristian Ţopescu şi Horia Moculescu, apelând, zilele trecute, contrar principiilor mele, la discuţii telefonice.
“Nea Imi“, cum e cunoscut Ienei în lumea fotbalului, ne-a mărturisit că regretă dispariţia maidanelor, cum a fost cel din cartierul Gai al Aradului, unde a bătut prima oară mingea, pe la vârsta de cinci ani. “Dacă ar mai fi acum acele locuri, scouterii şi-ar cam pierde obiectul muncii. Am ajuns la echipa de juniori de la UTA, iar la 13 ani deveneam titular, alături de nume celebre, ca Petschovski, Vaczi, Serfozo, Capaş, Mercea, care m-au ajutat să deprind tainele jocului, căruia aveam să-i dedic restul vieţii. Poate că soarta a vrut să nu ajung la Politehnica Timişoara, ci la CCA (n.r. – actuala Steaua), după ce am absolvit IEFS-ul bucureştean. La Steaua aveam să joc timp de 13 ani, câştigând patru titluri şi cinci Cupe, împreună cu Voinescu, fraţii Zavoda, regretatul Alexandrescu, Ivănescu, Constantin şi alţii. Am fost mai apropiat de ultimii doi, care erau cam de vârsta mea. Ca jucător am mai evoluat la Kayserispor, între 1969 şi 1971“, îşi aminteşte Emeric Ienei.
“Având carnet de antrenor, am debutat ca secund la tineretul Stelei, unde i-am pregătit pe Aelenei, Cazan, Ion Ion sau Marcel Răducanu, continuând apoi împreună cu Titi Teaşcă. Din 1975 am devenit antrenor principal, reuşind în acel an eventul. După 1978, timp de cinci ani, am antrenat echipele FC Bihor, Chindia Târgovişte, Universitatea Craiova pentru ca, din 1983 să revin la Steaua. Cu care, pe lângă altă serie de trofee, am câştigat în 1986 Cupa Campionilor Europei, după un traseu început cu o calificare chinuită împotriva finlandezilor de la Kuusisi Lahti. A urmat echipa naţională, cu etapele 1986-1990 şi apoi 2000, cu dubla satisfacţie a trecerii de grupele Mondialelor şi Europenelor. Rezultatele pot fi considerate extraordinare, dacă ţinem seama de valoarea echipelor pe care le-am învins. Până la încheierea carierei am mai stat pe băncile echipelor Videoton, Panionios Atena, ale naţionalei Ungariei“, a mai spus Ienei.
Întrebat pe care dintre elevii săi îi consideră cei mai buni, i-a numit fără ezitare pe Hagi, Bölöni, Stoica şi Lăcătuş. Se simte şi acum apropiat de fotbal, sperând că echipa lui de suflet să-şi rezolve problemele în vestiar, împreună cu antrenorul, iar Becali să nu mai pună presiune pe ei înaintea meciurilor.
“Puştiul“ Ţopescu, la ora confesiunilor
Cristian Ţopescu şi-a amintit de emisiunea TV a lui Radu Moraru, de acum cinci ani, împreună cu Emeric Ienei şi Horia Moculescu, urmată de petrecerea aniversară de la Corbeanca, unde au fost invitaţi de un alt personaj care îndrăgeşte sportul, Cristian Ţânţăreanu. “La pupitru era «nenea», adică Horia, născut pe 18 martie, iar cel mai mic, eu, căruia-mi ziceau «puştiul», venit pe lume opt zile mai târziu. Păcat că nu ne-am putut întâlni şi acum, din cauza «unchiului», care e, momentan, în Israel. Ne vom revedea cu siguranţă în… 2017. Am amintiri plăcute despre Imi, cu care am colaborat la Steaua între 1983 şi 1990, când regimul de atunci m-a trimis pe «banca de rezerve», după un comentariu TV considerat tendenţios. Din postura de metodist, întocmeam sinteze asupra meciurilor, filmam partidele, iar în afara jocurilor încercam să educ galeria pentru viitoarele confruntări. Am reuşit în mare măsură, deşi am auzit şi replici de genul «când întâlnim pe Dinamo, uităm ce ne-aţi învăţat şi vedem numai roşu înaintea ochilor». Oricum, nu se ajunsese la ce se întâmplă acum cu multe galerii“.
S.R.: Cum aţi ajuns în Televiziune?
C.Ţ.: La îndemnul tatălui meu, care mi îndrumase primii paşi în sport, spre călărie, unde eram as, şi apoi spre Televiziune, via Armata (n.r. – campion şi component al lotului olimpic). Nu l-am dezamăgit, ieşind dublu campion naţional. După absolvirea facultăţii, m-a sfătuit să nu renunţ la gradele militare, văzând că am ales Televiziunea (n.r. – cu alte cuvinte, a lucrat la TVR, fiind detaşat din Armată, de unde a ieşit la pensie cu grad). Aşa că am intrat căpitan în 1967 şi am ieşit colonel, cu pauza menţionată (n.r. – din 2007 e general de brigadă în rezervă, conform Ordinului semnat de preşedintele Traian Băsescu). Am cochetat mai târziu cu politica, fără a uita pasiunea comentariului sportiv la Televiziune. (Poate fi ascultat la Digisport, în transmisiile de la marile competiţii de gimnastică).
S.R.: Ce momente vi s-au întipărit pe retină din cariera dumneavoastră?
C.Ţ.: Mai întâi, perioada de probă, când am transmis demonstraţia hipică făcută pe fostul stadion “23 August“, în pauza unui meci internaţional de fotbal. Apoi, transmisiile de la Jocurile Olimpice de Vară din 1976 (cu prima notă de 10 din istoria gimnasticii, luată de Nadia Comăneci), 1980 (la meciul de handbal masculin cu URSS, câştigat de băieţii lui Lascăr Pană şi Nicolae Nedef, care au recuperat şase goluri, înscriind alte nouă) sau 2000 (cu tripla istorică la individual compus – Andreea Răducan–Simona Amânar–Maria Olaru –, urmată de suspendarea pentru dopaj a ocupantei primului loc). Dar şi de seriile de victorii ale lui Ivan Patzaichin, canotoarelor şi multor altora. Nu uit nici acum transmisia de la JO de Iarnă de la Grenoble din 1968 a probei individuale la patinaj feminin, câştigată de superba americană Peggy Fleming, care e frumoasă şi acum ca bunică. În legătură cu Campionatele Mondiale, reţin emoţiile prin care am trecut în 1970 şi 1974, la cucerirea celor două titluri la handbal masculin sau în anii următori la gimnastică.
S.R.: Nimic despre fotbal?
C.Ţ.: Din noianul amintirilor, mă opresc la golurile lui Gică Hagi împotriva Argentinei şi Columbiei, la Mondialele americane din 1994.
S.R.: Peste puţin timp se va da startul ediţiei cu numărul 30 a Jocurilor Olimpice. Ce şanse întrezăriţi la medalii pentru delegaţia noastră?
C.Ţ.: Cred că vor veni acasă cu 5-7 medalii – la gimnastică fete şi băieţi, kaiac-canoe, canotaj, scrimă şi atletism. Se poate spune că, până acum, am trăit din minuni. E mai greu să ne aşteptăm la miracole.
Moculescu a jucat rugby la Petroşani
Întrucât nu l-am putut contacta pe cunoscutul compozitor şi interpret Horia Moculescu, aflat în Israel, am încercat să aflăm legăturile sale cu lumea sportului. Am aflat că a jucat rugby la Ştiinţa Petroşani, în perioada studenţiei la Facultatea de Mine, pe care o făcuse, deoarece îi fusese interzis să urmeze Conservatorul, din cauza originii, considerate nesănătoase. Tatăl său fusese ofiţer în armata interbelică. Revenit în Bucureşti, a început să compună şi să interpreteze muzică uşoară, iar în timpul liber juca volei şi mergea la meciurile echipei de fotbal Steaua, unde i-a cunoscut pe Ienei şi Ţopescu, cu care s-a împrietenit mai târziu, când a aflat că sunt născuţi în acelaşi an şi în aceeaşi lună, la diferenţă de câteva zile. Cu cel din urmă juca, uneori, tenis şi table, la BTT Herăstrău, certându-se, câteodată, pentru o minge ieşită sau nu în out. Nu mulţi ştiu că este unchiul lui Stelian Moculescu, fost voleibalist la Rapid Bucureşti şi echipa naţională, până la JO de la Angeles, când nu s-a mai întors în ţară, alegând Germania, ţară care i-a oferit, ulterior, cetăţenia, alături de cea română, pe care a ţinut s-o păstreze. A antrenat echipa din Friedrichshafen, cu care a luat Cupa Campionilor Europeni, pregătind apoi naţionalele masculine ale Germaniei şi, nu demult, a României. Îl aşteptăm pe Horia Moculescu la un interviu incitant pentru revista noastră, numai pe teme sportive.
Leave a Reply