“Românul e născut poet”, spune una dintre vorbele de duh din popor, şi poate că aşa este, dar – din alt punct de vedere – această mostră de spiritualitate autohtonă nu face altceva decît să evidenţieze tendinţele mentalităţii noastre balcanice, aceeaşi mentalitate care ne transformă în victime şi care ne predispune la melancolie, stări pasive şi meditaţii prelungite, precum şi la obsesiva căutare a confortului.
Nu despre asta ar povesti orice sportiv român care obţine performanţă. V-ar vorbi poate, dar numai dacă l-aţi întreba, despre orele petrecute în săli de sport transpirînd, despre fiecare exerciţiu care cultivă mintea şi trupul, despre cum să înveţi să-ţi depăşeşti limitele. În niciun caz nu s-ar victimiza. Pentru că ştie prea bine că succesul este un rezultat, şi nu o întîmplare, pentru că în rigoarea programului său nu încap subterfugiile. Ştie bine că odihna cea mai dulce este pe treptele podiumului, ştie că se poate opri şi poate savura liniştea abia pe linia de finiş a pistei de atletism.
O scurtă privire în istoria ţării noastre ar putea să explice starea pasivă. Românii, de când se ştiu, nu au făcut altceva decât să se apere de invadatori. Războaiele de cucerire sunt un mit pentru ţara noastră, cel mult un vis frumos. Cultivarea ambiţiei, a voinţei sunt tratate chiar şi în literatură ca elemente ale procesului de parvenire, mai puţin ale unei minţi sănătoase şi limpezi. Din timpuri îndepărtate, strămoşii noştri romani au pierdut un imperiu din cauza faptului că s-au dedat acestei comodităţi, aceeaşi comoditate care astăzi s-a transformat într-o inerţie bolnăvicioasă, aceeaşi comoditate care ne transformă în păpuşi cu sfori, în victime ale manipulării şi ale unor mecanisme chiar lipsite de strategie.
Performanţele sunt mult prea mult pentru omul de rînd care priveşte aşezat, cum altfel, confortabil, rezultatele altora, fără să se gîndească la condiţiile şi la munca depusă. Confortul pe care îl căutăm ne determină să devenim pur individualişti, să ne înrăim şi să ne complacem în situaţii penibile. De la canapeaua joasă, performanţa ne apare pe un piedestal, iar asta nu e un lucru rău, dar ne împiedică să o privim ca fiind cotidiană, ca fiind a noastră. Ei, cei care ne demonstrează cu fiecare medalie că succesul e o chestiune de echilibru, disciplină şi ambiţie, ei sunt cei la care ne mulţumim doar să privim admirativ. Mai nou, ei sunt aceia care devin din ce în ce mai rar subiecte de primă pagină şi din ce în ce mai des monumente vii ale uitării. Cu toate astea, performanţa e printre noi. Poate fi tînăra care cumpără roşii din piaţă sau băiatul atletic şi încercănat care se plimbă prin parc. Trecem grăbiţi pe lîngă ei, fără să îi observăm, nu reuşim să le memorăm numele, iar magnificul lor exemplu nu ne spune nimic.
Se pare, aşadar, că românul e născut pasiv. Pasiv atunci cînd totul se prăbuşeşte, pasiv atunci cînd victoriile altora îi defilează pe ecranul televizorului, pasiv atunci cînd exemplele pozitive aproape că strigă la el şi îl iau de guler din pagini de revistă, din cărţi, de peste tot. Cît despre cei care spun că nu le pasă, e bine de ştiut că şi nepăsarea e tot o altă faţă a pasivităţii, a unui confort nesănătos care ne moleşeşte simţurile. Nepăsarea, pasivitatea toate astea sunt expresii ale unei minţi albe, lipsite de ambiţie, de pasiune, de înflăcărarea de a schimba ceva.
Şi, apropo de schimbare… Ştim bine cu toţii că de asta avem nevoie. De schimbare, de activitate, de muncă depusă măcar pentru noi înşine. Avem nevoie să ne antrenăm muşchii trupului şi pe cei ai minţii, să devenim puternici, să reuşim să definim performanţa în funcţie de noi şi nu de alţii. Dar asta este imposibil atunci cînd exemplele promovate sunt cele ale înavuţirii forţate, ale oamenilor care s-au îmbogăţit făcînd giumbuşlucuri de toate felurile. Sportivii, ei sunt aceia care nu fac astfel de manevre de circari. Pe ei nu-i veţi vedea la TV cu scopul de a se arăta, de a se bate cu pumnii în piept. Ei nu ştiu să facă glume proaste, să dea cu pumnul, să jignească în direct. Pe ei îi veţi vedea fie pe podium, fie dezamăgiţi. Iar dezamăgirea şi bucuria lor trebuie să ne spună ceva. Să ne mustre nepăsarea, lenea, starea pasivă şi să ne împingă la fapte. Ei sunt un exemplu bun, sănătos şi reconfortant.
SR promovează astfel antidotul împotriva pasivităţii. Pentru că sportul nu este numai o chestiune de aritmetică musculară, ci de voinţă, determinare, ambiţie, lucruri pe care le-am pierdut demult şi pe care nu le mai recunoaştem ca fiind ale noastre. Ca să învăţăm să luptăm pentru noi, să apreciem efortul, să ne desprindem de trecut şi de statutul de marionete şi să ne încordăm puterile pentru un maraton al succesului, pentru campionatul voinţei, pentru un knock-out covîrşitor adresat nepăsării.
Leave a Reply