E greu de crezut că va reuşi cineva să egaleze performanţele lui Bellu şi Bitang

Campioana olimpică de la Jocurile Olimpice desfăşurate la Sydney în anul 2000, Andreea Răducan, nu este de acord cu o eventuală descentralizare a sportului românesc, deoarece consideră că «dacă ne lasă fiecare de capul nostru, totul ar deveni un haos». Fosta gimnastă îi încurajează pe toţi cei care practică un sport neolimpic şi îi apreciază pentru efortul depus pentru a atinge înalta performanţă. Răducan mai spune că nu este tentată deocamdată de o carieră de antrenor şi că este mulţumită cu activitatea pe care o prestează în acest moment ca membru al Fundaţiei Olimpice Române.

S.R.: Cum vezi gimnastica în 2010, mai avem antrenori capabili să aibă performanţele obţinute de Bellu şi Bitang?

A.R.: Cred că o comparaţie cu ce au obţinut antrenorii Octavian Bellu şi Mariana Bitang nu are rost, sunt nişte performanţe şi rezultate inegalabile. Aş putea fi acuzată că sunt subiectivă, dar e greu de crezut că va reuşi cineva să egaleze performanţele pe care aceşti doi oameni le-au obţinut de-a lungul anilor. Mi‑aduc aminte aici numai de cele cinci titluri mondiale câştigate consecutiv pe echipe, plus alte titluri olimpice sau europene.

S.R.: Te tentează o carieră de antrenor?

A.R.: Nu am spus niciodată nu, dar poate peste vreo 10 ani, nu acum. Când am terminat activitatea competiţională toată lumea m-a întrebat de ce nu merg să antrenez, dar mi se părea prea mult să continui acelaşi program după ce îmi petrecusem 15 ani din viaţă în sala de gimnastică. Sigur, nu mai eram eu cea care executam exerciţiile, dar totuşi era de ajuns.

S.R.: Cum îi atragem pe cei care vin din urmă către sala de gimnastică, cum vezi pepinierele?

A.R.: La patru ani, vârsta la care eu am început sportul de performanţă, nu ai cum să chemi un copil în sală. Gimnastica este un sport foarte elegant şi foarte frumos, dar este un sport dur; nu poţi să chemi o fetiţă sau un băiat la patru ani şi să-i pui să facă 40 de genoflexiuni, 100 de flotări şi tot atâtea abdomene. Eu aşa am început acest sport, m-am dus în sala de gimnastică să-mi consum energia şi asta am făcut până am intrat la şcoală. Gimnastica este un sport care cere foarte mult şi dacă nu-ţi place, nu rezişti. Sunt şi perioade în care nici nu-ţi doreşti să mai auzi de sport, nici de sala de antrenament, nici de nimic, vrei doar să-ţi vezi de-ale tale, dar trebuie să ai ceva pentru acest sport, dacă nu ai pasiune şi nu găseşti provocarea în fiecare zi în ceea ce se întâmplă la un antrenament, e greu să ajungi sus. Perioada în care trebuie să te antrenezi până să ajungi să reprezinţi România la cele mai importante competiţii este destul de mare. Dacă o gimnastă este bună auzim de ea la 15-16 ani, însă ea munceşte de la patru ani. Pe drumul acesta se pierd foarte mulţi, fie din cauză că nu rezişti programului, fie că ai probleme de sănătate sau pentru că vrei să‑ţi vezi doar de şcoală şi atât, nu e simplu deloc, de asta spun că trebuie să-ţi placă tot ce faci.

S.R.: Cum vezi confruntarea dintre sporturile olimpice vs sporturile neolimpice?

A.R.: Mai întâi trebui să vedem motivele pentru care anumite sporturi sunt neolimpice. Însă nu mi se pare corectă această confruntare, pentru că efortul şi munca depuse de un sportiv care practică un sport neolimpic sunt egale cu efortul şi munca depuse de un sportiv care practică un sport olimpic. Şi omul acela dedică timp şi face sacrificii pentru a ajunge la performanţă. Faptul că practică un sport neolimpic sau că nu reuşeşte să participe la Jocurile Olimpice, cea mai importantă competiţie sportivă, nu e vina lui. Toţi fac asta pentru că le place. Pe toţi cei care practică un sport neolimpic îi respect şi îi apreciez.

S.R.: Cum priveşti descentralizarea sportului?

A.R.: E destul de complicat să dau un răspuns la întrebarea aceasta, totuşi ar fi destul de complicat, pentru că toată viaţa am fost obişnuiţi să lucrăm cu bani centralizaţi şi să ştim ce are fiecare de făcut. Brusc, mai ales în vremurile actuale, care nu sunt deloc simple, fiecare să facă ceva de capul lui, ar deveni un adevărat haos. Că e bine sau nu, nu cred că există cineva care să dea un răspuns, probabil e vorba de cât de bine ştie fiecare federaţie să se managerieze. Sincer, nu cred că e cea mai bună soluţie (n.r. – descentralizarea). Dacă ne lasă fiecare de capul nostru, totul ar deveni un haos.

S.R.: Ce crezi despre iniţiativa de a înfiinţa un singur minister care să se ocupe doar de probleme sportive, fără a mai exista un minister comun pentru educaţie, tineret şi sport?

A.R.: Ştiu că foarte mulţi oameni din sport s-au zbătut pentru a rămâ­ne un singur Minister al Sportului, cred că cel mai bine ar fi să ne lase pe noi deoparte cu sportul nostru, să ne facem treaba atât cât ştim noi, să încercăm să găsim resurse şi să primim suport pe cât posibil. Sportul este acum şi cu tineretul şi cu educaţia şi fiecare trage pentru bucăţica lui.

S.R.: Ce doreşte în acest moment Andreea Răducan?

A.R.: Eu deocamdată fac ceea ce îmi place, la Fundaţia Olimpică Română unde lucrez acum am făcut o serie de proiecte de promovare a celor care ne-au reprezentat la Jocurile Olimpice de la Beijing, încercăm să adunăm fonduri pentru proiecte sociale pentru că avem o listă cu câţiva foşti sportivi pe care vrem să-i ajutăm, să le oferim cât de cât un suport. În proiectele sociale intră şi accidentele pe care le-au suferit doi dintre gimnaşti, Andreea Chelaru şi Bogdan Creţu de la Braşov, cărora încercăm să le dăm o rentă socială care nu este foarte mare, dar care este foarte importantă pentru ei. În sportul de masă mă implic eu împreună cu colegii mei de la Fundaţia Olimpică Româ­nă, am mers în şcoli şi am vorbit cât de important este să facem mişcare, cam asta e datoria noastră, uneori ne iese mai bine, alteori mai puţin bine, ideea este să ne străduim, eu cel puţin mă străduiesc. Faptul că lucrez cu oamenii din sport şi faptul că vorbesc despre sport este o chestie care îmi place, asta am făcut de mică, am în sânge sportul, nu am cum să mă detaşez sau să stau deoparte. Poate peste cinci sau zece ani o să mă reorientez şi o să‑mi doresc să fac altceva, dar ce fac acum, fac cu drag. Orice aş alege să fac în viaţă, trebuie să fac cu drag, curiozitate şi plăcere, altfel nu-mi iese nimic. Pasiunea este cea mai importantă, o descoperi, chiar dacă la început nu ştii exact cum stă treaba, pe parcurs îţi dai seama. 

S.R.: Dacă ar fi să te gândeşti la trei mari personalităţi ale lumii sportive din România, care ar fi acelea?

A.R.: Patzaichin, Hagi, Nadia (n.r. Comăneci) şi al patrulea este Ion Ţiriac. Îi apreciez pentru lucrurile pe care le fac în afara sălilor de sport şi pentru modul în care promovează sportul, îi apreciez ca oameni.

Marius Urzică, campionul olimpic la cal cu mânere de la Sydney (2000), nu vede cu ochi buni descentralizarea sportului românesc, considerând că dacă se pune în aplicare acest proiect «situaţia poate scăpa de sub control.

S.R.: Cum vezi problema descentralizării sportului în acest moment?

M.U.: Mi-e teamă ca situaţia să nu scape de sub control dacă se descentralizează sportul, să nu scadă performanţa. Şi aşa la ora actuală sunt foarte puţini sportivi de valoare, sunt din ce în ce mai puţini sportivi care reuşesc să aducă medalii. Am văzut că părerile sunt împărţite, sunt foarte mulţi care admit lucrul acesta (n.r. – descentralizarea), poate că e bine, poate că e rău. În orice caz, e un semn de alarmă pentru tot sportul românesc, fiindcă din ce în ce mai puţini copii se îndreaptă către sălile de sport, poate şi din cauza faptului că au mult mai multe oportunităţi astăzi, una dintre ele fiind calculatorul. Apoi, cred că părinţii ar trebui să ia o decizie pentru că e greu pentru un copil să se hotărască să facă un sport anume, chiar dacă nu ajunge să facă performanţă. Părinţii trebuie să-i ducă cu încredere pe copiii lor în sălile de sport pentru a practica orice sport.

S.R.: Cum vezi tânăra generaţie, avem talente care să vină din urmă?

M.U.: Avem şi nu avem talente. Mai sunt la ora actuală câ­teva cluburi la care încă mai apar copii talentaţi, dar văzând o statistică şi privind fiecare competiţie care trece, observăm că sunt din ce în ce mai puţini copii.

S.R.: Ce părere ai despre valoarea antrenorilor?

M.U.: Şcoala de antrenori pregăteşte oameni care se retrag din activitatea competiţională şi vor să devină antrenori, dar de cele mai multe ori, din cauza salariilor foarte mici, majoritatea celor care ar putea fi competenţi preferă să meargă în străinatate, unde au un venit mult mai mare. Chiar dacă nu ajung să facă înalta performanţă, pleacă pentru că au ceva stabil pe care pot să se bazeze. Am avut şi eu oferte, dar deocamdată am spus că nu sunt tentat, eu zic că şi aici, acasă se poate face performanţă. Avem un lot destul de micuţ acum, pe vremea când eu concuram eram mult mai mulţi şi era mai uşor să formezi echipa, dar totuşi avem copii tineri care bat la uşa afirmării şi noi sperăm din tot sufletul să se descurce şi să muncească pentru că doar prin muncă pot reuşi să-şi îndeplinească ceea ce îşi doresc.

S.R.: Cum vezi „confruntarea“ dintre sporturile olimpice şi cele neolimpice din punctul de vedere al respectului şi remunerării?

M.U.: Eu zic că respectul ar trebui să existe pentru că e vorba de aceeaşi muncă, chiar dacă este vorba de un sport olimpic sau neolimpic, sunt foarte multe ore de antrenament, la fel concurează şi unii şi alţii, la fel au şi ei emoţii (n.r. – neolimpicii) şi întâmpină aceleaşi greutăţi cu unii care merg la Olimpiadă.

S.R.: Crezi că ar trebui să rămâ­nă un minister doar al sportului, fără să mai existe un minister care să se ocupe şi de educaţie şi tineret?

M.U.: Poate că s-ar descurca mult mai bine dacă ar fi doar un minister al sporturilor pentru că atunci n-ar mai fi atâtea probleme şi s-ar delimita clar ce înseamnă sportul. Unii s-ar ocupa doar de sport, alţii de învăţământ şi atunci lucrurile ar fi mult mai bine structurate.

S.R.: Cum vezi gimnastica în acest moment?

M.U.: Deocamdată aş zice că ne menţinem pe linia de plutire, eu sper ca pe viitor să fie o ascensiune pentru că la un moment dat am ajuns cu echipa României să obţinem un loc trei la Olimpiadă. Cred că acele rezultate se pot depăşi şi pot apărea din nou sportivi tineri care să urce pe podium şi să reprezinte Româ­nia cu mare glorie.