Cunoscând-o pe Veneţia Ghiţă pentru prima oară, este greu să-ţi imaginezi că trupul delicat, vocea calmă şi zâmbetul reţinut sunt atribute ale unei veritabile învingătoare. Veneţia Ghiţă (Şchiopu, pe numele ei de fată) este multiplă campioană naţională cu echipa Dinamo şi a fost numărul unu în ţară la categoria copii şi juniori. Ea locuieşte acum în Bucureşti, după ce a petrecut trei ani în Germania, timp în care a urmat cursurile Şcolii de Antrenori din Offenbach, şi momentan este antrenor la AB.CE Tenis Club din capitală.
Povestea Veneţiei începe de la vârsta de cinci ani, o vârstă fragedă, la care alţi copii învaţă alfabetul. La acea vârstă a învăţat Veneţia alfabetul tenisului: „Mama ne-a dus pe mine şi pe cei trei fraţi ai mei la tenis pe când aveam cinci ani. Eu am fost singura care a continuat să joace, ei nesimţind aceeaşi atracţie pe care am simţit-o eu faţă de acest sport nobil. Primul club la care am jucat se numea „Tot înainte“, unde l-am avut antrenor pe Enrico Modeano.“
Astfel, Veneţia continuă să enumere oamenii care i-au marcat viaţa şi cariera de sportiv de performanţă, fără a uita vreunul dintre numele celor care i-au conturat profilul de campioană. Aceşti oameni, păstraţi cu fidelitate în memoria Veneţiei, sunt antrenori români despre care prea puţini au vorbit, precum Ecaterina Roşianu, Mihai Tăbăraş, Alexe Bardan şi Radu Bădin, care au antrenat‑o la lotul naţional din care a fost nelipsită, sau antrenorii ei de la club Gheorghe Boaghe, Constantin Cosmescu, Marin Bădin, dar şi un nume cunoscut în tenisul românesc, Aurel Segărceanu, care i-a fost şi profesor la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport pe care a terminat-o cu nota 10.
Dintre amintirile Veneţiei, alături de oamenii care au marcat-o, se detaşează victoriile: „Îmi amintesc cu plăcere anul 1988, anul în care am câştigat campionatul naţional la senioare, deşi eu nu mă încadram la această grupă. Eram practic o junioară şi fericirea era cu atât mai mare, cu cât am cucerit titlul în faţa eternei rivale, Steaua. Am primit atunci ca premiu o garsonieră“.
Dar nu numai victoriile sunt amintiri frumoase pentru Veneţia. Fosta jucătoare zâmbeşte amintindu‑şi de meciul jucat cu fosta colegă şi buna ei prietenă Ruxandra Dragomir, meci pe care l-a pierdut în setul decisiv cu 4-6, ultimul meci înainte de plecarea din ţară.
„Imediat după Revoluţie, am plecat din ţară împreună cu logodnicul meu, care a fost şi el sportiv de performanţă. Mă antrenam pe unde puteam şi cum puteam până am găsit o echipă. Am ajuns la Bad Soden, un orăşel de lângă Frankfurt, unde am renunţat la antrenamentele cu pereţii şi alte metode rudimentare şi am început să mă antrenez la un cu totul alt nivel.“
Noile standarde au dat rezultate. Jucătoarea a cunoscut spiritul german şi a învăţat să îl aprecieze, iar condiţiile nemţeşti îmbinate cu talentul autentic românesc al Veneţiei Ghiţă au funcţionat precum o trambulină pentru jucătoare, care a fost propulsată pe culmi: „Din perioada petrecută în Germania am învăţat să apreciez condiţiile bune de muncă şi rezultatele la care poţi ajunge dacă ai condiţii de antrenament profesioniste. În acea perioadă am participat la un turneu în sală, care consta de fapt în trei turnee diferite. Cei care câştigau unul din turnee se calificau la Masters, un concurs din circuitul WTA. Ei bine, eu am câştigat toate cele trei turnee, astfel fiind singura calificată la acel Masters. Surpriza pe care am făcut-o nu a constat doar în calificarea la Masters, ci şi în victoria mea în acel concurs. Recunosc că şi pentru mine a fost o surpriză, nu mă aşteptam ca la finalul Mastersului să fiu eu cea care va ridica trofeul deasupra capului.“
Dar condiţiile nemţeşti nu au fost suficiente pentru a o ţine pe jucătoare în Germania. Dorul de casă şi de cei dragi a copleşit-o şi Veneţia a revenit pe meleagurile natale. Reîntoarsă în ţară, a divorţat de Alexandru Ghiţă, cu care se căsătorise în Germania: „Alexandru m-a ajutat foarte mult. Mi-a fost alături şi m-a susţinut în tot ceea ce făceam. Când nu aveam unde să mă antrenez, stătea şi îmi arunca mingi de tenis din găleată, ajutându‑mă astfel să mă menţin în formă. Aşa a învăţat el tenis şi acum este antrenor la clubul Olimpia. Apoi am născut-o pe fata mea, Karina, care la numai trei ani ţinea deja o rachetă în mână. Dar m-am gândit că este prea sensibilă pentru a practica sportul de performanţă, motiv pentru care am îndreptat-o spre muzică. Cu toate astea, pentru ea sportul a devenit un mod de viaţă. A făcut înot în clasele primare la Colegiul «Emil Racoviţă», iar acum face şi gimnastică. Face mult sport.“
Discuţia despre copilul ei o face pe Veneţia să îşi amintească de alţi copii, de acei copii deosebiţi care au un talent şi cărora le este dificil, dacă nu imposibil, să exceleze, din anumite cauze. Veneţia nu se fereşte să vorbească despre asta: „Cei care sunt ambiţioşi, răzbat. Că-i mai plăcută viaţa când te distrezi decât când te antrenezi, asta e adevărat, dar cei care-şi doresc cu adevărat să facă sport îl fac. Contează mult însă şi situaţia socială, pentru că ai nevoie de echipament, ai nevoie să ieşi din ţară pentru diverse concursuri, ai nevoie de ore individuale şi nu toţi îşi permit asta. O invidiam pe Irina Spârlea că lua ore individuale cu domnul Cosmescu, însă tocmai de aceea m-am bucurat când într-o perioadă reuşeam să o înving pe Irina. Tenisul a fost întotdeauna un sport pentru cei mai avuţi, este un sport nobil. O altă problemă este că există prea mulţi antrenori care nu-şi au locul, antrenori care poate nu au făcut şcoală, ci au cumpărat o diplomă. E adevărat că există şi antrenori care sunt şi buni pedagogi. Eu am făcut şcoala de antrenori la Centrul Naţional din Offenbach, o şcoală foarte dură, nu ştiu aici cum e. E păcat că statul nu se implică, aici contează doar fotbalul. Nici Federaţia Română de Tenis nu prea susţine cluburile care sunt afiliate. Poate acum, cu Ruxandra Dragomir la conducere, lucrurile se vor schimba în bine. Am avut vicecampioni cu echipa la juniori, la băieţi, şi tot ce am primit a fost un bax de mingi şi o rolă de racordaj. Nu suntem susţinuţi în calitate de club. Făcând atâţia ani sport, lucrez cu copii şi adulţi şi mă axez pe performanţă. Acum antrenez o fetiţă de patru ani, Antonia, căreia îi prevăd un viitor mare şi sper să merg cât mai departe cu ea. Mai am o elevă, Mădălina Voicu, cea cu care jucam când aţi venit, care este şi ea promiţătoare.“
Veneţia Ghiţă încheie cu un sfat adresat părinţilor, dar care priveşte copiii în egală măsură: „Încurajez părinţii să-şi dea copiii la tenis, pentru că este un sport care formează un trup armonios şi care dezvoltă viteza, rezistenţa, mobilitatea, supleţea şi se joacă în cea mai mare parte a timpului în aer liber.“
Leave a Reply