„A devenit o regulă, iar viaţa a demonstrat-o, că marii sportivi nu ajung niciodată an trenori de renume, pentru că îşi consumă pasiunea şi talentul în perioada în care fac performanţă“, declara cu ceva timp în urmă fostul preşe dinte al Federaţiei Române de Gimnastică, Nicolae Vieru. Şi totuşi, există câteva nume în sportul românesc care au contrazis „regula“. Unul dintre acestea: Dan Grecu. Campion mondial şi european la inele, deţinător al unui „bronz“ olimpic, Dan Grecu a reuşit, ca antrenor, să aducă medalii pe bandă rulantă pentru România.
“Vreau sa fiu aproape de juniori, sa lucrez mai mult cu ei, pentru acolo este baza. Mi-as dori ca intr-o zi, la Resita sa putem concretiza acel centru de excelenta, care este deocamdata doar pe hartie.“
O familie de gimnaşti
Gimnastica pare să fi fost numitorul comun în familia Grecu. „M-am născut într-o fa milie cu cinci copii, trei băieţi şi două fete. Toţi cinci am practicat gimnastica de mici, însă numai doi am ajuns să facem de per for manţă: eu şi fratele cel mic, Valentin. Tata, care era ofiţer la gră niceri, mă lua deseori cu el la serviciu. Acolo avea încropită o sală de pregătire fizică pentru soldaţi: o bară, nişte paralele, frânghii. Era lumea mea. La 8 ani, am intrat pentru pri ma dată într-o sală de gim nas tică, la Iaşi, alături de fra tele mai mare, Florin. Eram extrem de zglobii, iar părinţii au decis că ar fi mai sănătos să ne con sumăm energia în mod organizat, într-o sală de sport. Ne-au dus la CSM Iaşi, unde am lucrat cu antrenorul Oc tavian Ungureanu“, îşi amin teşte actualul antrenor federal. Doi ani mai târziu însă, Dan Grecu s-a văzut nevoit să-şi întrerupă pregătirea, întrucât familia sa a revenit în Bucureşti: „lucram ca înce pător, făceam gimnastica de bază la Iaşi“. Nu a fost însă un repaus prea lung. „Într-o zi am fost remarcat de profesorul de sport de la şcoală, care m-a întrebat: Tu ai făcut gimnastică? Nu ai vrea să faci în continuare? Ca urmare am participat cu şcoala la un concurs unde lucram la sol şi făceam sărituri peste capră. Am fost remarcat acolo de profesorul Mircea Bă du lescu şi, iată, cum am ajuns să mă legitimez la CS Viitorul. Aşa am intrat în pâine în gimnastica adevărată“, spune Dan Grecu.
A „ratat“ măcelul de la München
Perioada fastă avea să înceapă după 1969, anul legitimării la Clubul Sportiv Dinamo. „Am reuşit câteva concursuri bune şi ca junior, însă nu am excelat în plan internaţional. Senioratul avea să mă scoată din anonimat. Îmi amintesc că prima participare cu echipa de seniori a fost în 1970 la Mondialele de la Ljubljana. Nu am urcat pe podium, dar am reuşit un onorant loc 8 pe echipe care ne-a adus biletele pentru Olimpiada de la München“, povesteşte fostul antrenor al lotului olimpic. Doi ani mai târziu, la JO din Germania, tânărul de numai 22 de ani reuşea să ajungă între primii 35 de gimnaşti ai lumii, rezultat care l-a adus în atenţia specialiştilor de pe toate continentele. „Olimpiada de la München a fost cu noroc pentru noi. Şi nu mă refer aici la rezultate. Ei bine, atacul terorist în urma căruia 11 membri ai delegaţiei spor tive israeliene au fost ucişi a avut loc chiar în clădirea noastră. Noi plecaserăm în dimineaţa aceea, cu câteva ore înaintea măcelului“, a mai spus Dan Grecu, cel care în 1973 aducea prima medalie pentru gim nastica masculină românească, argint la Europenele de la Gre noble. „Cea mai dra gă medalie cucerită ca sportiv ră mâne cea de aur de la Mondialele de la Varna“, măr tu riseşte tehnicianul.
Bronz olimpic cucerit cu infiltraţii
Deja un nume în gimnastica mondială, Dan Grecu pleca la Jocurile Olimpice de la Montreal din postura de favorit la medalia de aur. „Concursul olimpic începuse foarte bine pentru mine. Reu şisem să mă calific în finala de la individual compus cu şanse să intru în primii 6 gimnaşti ai lumii. De-aici a început dezas trul. În finala de la individual compus am început cu inelele, aparat la care m-am accidentat: am suferit o deşirare de fibre musculare în por ţi u nea bicepsului. Am făcut toa te cele şase aparate, cu exer ci ţii de caricatură, ca să trec. Aveam o zi pauză, după care trebuia să intru în alte trei finale: inele, sărituri şi pa ralele. Legat la mână şi cu o in jecţie pentru a calma dure ri le, am reuşit să execut un exer ciţiu bun la inele, pentru care am obţinut medalia de bronz. A urmat finala de la să rituri, unde am venit pe locul 4, foarte aproape de podium. După cele două aparate a urmat o festivitate de pre miere. Între timp, mie mi-a dispărut efectul anesteziei, astfel că nici nu mai pu team ridica braţul. O a doua injecţie nu a fost ac ceptată de medicul competiţiei. Ca urmare, la paralele nu m-am mai prezentat“, pov esteş te tehnicianul, care a fost recompensat pentru „bronzul“ olimpic cu un Trabant. Ghinionul de la Montreal avea să se repete, patru ani mai târziu, la Moscova, ultimul concurs din cariera sportivă a lui Dan Grecu. „Exact în finala de la inele mi s-a rupt celălalt biceps. Am făcut un început de Azarian, apoi am sim ţit că îmi explodea ză umă rul. Deşi mai aveam o finală, la paralele, am fost obligat să renunţ“.
Şi-a antrenat fratele
Retras din activitatea compe tiţională, Dan Grecu nu a putut sta departe de sala de gimnastică. „După retragere, am fost cooptat în colectivul de antrenori al lotului de seniori. Am avut prilejul să-i am ca elevi pe Mircea Apolzan, actualul secretar general al federaţiei, dar şi pe fratele meu, Valentin, care a făcut parte din lotul lărgit, dar nu a prins nicio competiţie ma joră“, povesteşte Grecu. Dar sportul cere sacrificii, iar Dan Grecu este conştient de acest lucru. Solicitat de federaţie, în martie 1984, să plece la Re şi ţa pentru a antrena nou-înfi in ţatul lot de juniori, Grecu a privit această propunere ca pe o provocare pe care a acceptat-o fără să stea pe gânduri. „Mi-am luat familia şi ne-am mutat într-un cămin la Reşiţa. Abia prin 1986 am reuşit să obţinem o garsonieră“, îşi aminteşte Dan Gre cu. Dar sacri ficiile au me ritat, iar rezultatele mun cii sa le nu au întârziat să apară. Ma rius Gherman, Dan Burinca, Marius Urzică şi, nu în ul timul rând, Marian Drăgu lescu sunt doar câţiva dintre gimnaştii care, sub „bagheta magică“ a lui Dan Grecu, au reuşit să triumfe pe podiumurile mondiale. „Bronzul pe echi pe de la Jocurile Olimpice de la Atena este medalia mea de suflet. Pentru un antrenor este mult mai im por tan tă o medalie cucerită de echi pă decât una obţinută la in dividual“, spune Dan Grecu.
La un pas de moarte
Viaţa avea să-i ofere un moment de cumpănă în 1997. Atunci, Dan Grecu „s-a născut“ a doua oară. În urma unei toxiinfecţii alimentare, a stat în comă 10 zile. Medicii nu-i mai dădeau şanse de su pra vieţuire, iar pe la patul bol navului trecuse chiar şi pre otul pentru a-i da sfânta îm părtăşanie. „Eram la Reş i ţa în duminica Paştelui. În prima fază, am simţit o stare de disconfort şi de rău ce nu părea să anunţe grozăvia prin care aveam să trec. A doua zi, pentru că mă simţeam din ce în ce mai rău, m-am dus la Spitalul Judeţean. De-aici, s-a rupt filmul. Am intrat în
comă. Medicii i-au spus soţiei mele că doar eu şi organismul meu mai putem lupta pentru viaţă. Au chemat chiar şi pre o tul pentru a mă împărtăşi. Până la urmă, am învins. A fost o victorie colosală. Desti nul a fost de partea mea, am re uşit cea mai mare izbândă a vieţii mele. Am stat în spital de la Paşte la Înălţare“, po ves teşte tehnicianul.
Colaborează cu soţia
Dan Grecu avea să-şi găsească „jumătatea“ în sala de gimnastică. „Elena, soţia mea, a practicat la început gim nastica artistică la Dinamo, după care s-a reprofilat pe ritmică. Din 1984, formăm o echipă la lotul olimpic de gimnastică: eu – antrenor, ea – coregraf. Am lucrat îm preună la centrul de la Reşiţa, am venit amândoi la Bucureşti şi vom continua să facem naveta între Bucureşti, Reşiţa şi Bistriţa. Vreau să fiu aproape de juniori, să lucrez mai mult cu ei, pentru că acolo este baza. Mi-aş dori ca, într-o zi, la Reşiţa să putem concretiza acel centru de excelenţă, care este deocamdată, doar pe hârtie“, a spus Dan Grecu. Tatăl a doi copii, Mona şi Bog dan, tehnicianul român a devenit în urmă cu doi ani şi jumătate bunic. „Am o nepo ţică de la fiica mea. Aniana Casandra are doi ani şi 7 luni. Este slăbiciunea mea, o păpuşă vie. Am dus-o deja în sala de gimnastică şi dă semne că îi place“, a mai spus fostul campion mondial.
Am avut prilejul să-i am ca elevi pe Mircea Apolzan, actualul secretar general al federaţiei, dar şi pe fratele meu, Valentin, care a făcut parte din lotul lărgit, dar nu a prins nici o competiţie majoră
Leave a Reply