Este cursa care se desfăşoară la cea mai mare altitudine din lume, punctul de start fiind la 5.300 de metri… Este trecută în Cartea Recordurilor…
Poartă denumirea oficială de Maratonul Tenzing Hillary Everest… Şi este visul oricărui maratonist. Unul dintre colegii noştri jurnalişti, Marian Chiriac,maratonist „în timpul liber“, a reuşit să ajungă acolo în acest an! Povestea lui este incredibilă: „Până să ajung propriu-zis la punctul de start al maratonului am avut drum lung de străbătut. Pentru a ajunge numai în Kathmandu am mers fix 24 de ore, cu două escale. În capitala Nepalului e o altă lume, diversă, spectaculoasă, stranie. Din Kathmandu am luat un avion intern până în Lukla. De aici am mers pe jos timp de două timp în care am dormit în cort. Trei nopţi am dormit în zăpadă. Am suferit de rău de altitudine. Nu credeam că e atât de greu să păşeşti în condiţii de oxygen puţin“.
„Nepalezii zboară de la o piatră la alta“
Despre cursă, Chiriac nu a avut aşa multe de povestit: „S-a desfăşurat pe o potecă de munte, cu gheaţă şi zăpadă pe primii 5 kilometri, apoi cu noroi şi multe pietre, în timp ce în jur peisajul era realmente fabulos. Am coborât peste 3.000 de m, altitudine cumulată şi am urcat aproape 2.000 m. Sincer, nu ştiu de unde am avut putere să duc cursa la bun sfârşit, într-un timp rezonabil (ba aş spune chiar competitiv) pentru un ne-localnic: puţin peste şapte ore şi jumătate. Ne-localnic, adică nu nepalez sau indian. Primii, mai ales, nu au probleme cu altitudinea, parcă zboară de pe o piatră pe alta“.
Trei straturi de haine
La maratonul din acest an s-au înscris 105 participanţi, dintre care aproape jumătate „occidentali“ (europeni – mulţi germani, nord-americani, din Noua Zeelandă sau Africa de Sud). Numărul redus de participanţi – ţinând cont că la cursele de marathon din oraşe pot participa zeci de mii de alergători – se explică prin faptul că sunt aproape imposibil de organizat deplasarea şi cazarea în zona himalayană a unui număr foarte mare de alergători (circa 60 este o cifră rezonabilă). Chiriac a dezvăluit un amănunt inedit: „Cursa am alergat-o îmbrăcat cu trei straturi de haine: un tricou din partea organizatorilor (situaţie neobişnuită, dar condiţie obligatorie în acest caz), un polar (la start era un frig de crăpau pietrele, iar la sosire bătea vânt rece) şi, cel mai aproape de piele, un alt tricou.
Un vis foarte vechi
Visul de a alerga un marathon l-a urmărit mereu pe Marian Chiriac: „În 1986, pe când aveam 20 de ani, am decis să alerg o cursă pe cont propriu, pentru că pe vremea aceea nu existau concursuri publice. Prin mai acel an, am alergat de unul singur, pe stadionul din complexul Lacul Tei din Bucureşti, 105 ture de pistă. Desigur, şi încă vreo 200 de metri, ca să iasă distanţa clasică. Aceea a fost prima mea cursă de maraton, alergată în vreo patru ore şi jumătate. Fără niciun fel de antrenament, fără spectatori, fără alţi competitori“
În urmă cu doi ani, Marian Chiriac a decis să alerge cu metodă şi a reuşit să termine patru curse, toate extrem de importante pentru el. Este vorba de Maratonul Saharei (în februarie, în Algeria), de maratonul DHL (în iunie), de maratonul Pietrei Craiului (octombrie) şi de maratonul de la Atena (octombrie). „Fie care dintre aceste curse a însemnat enorm pentru mine, mai ales pentru că am reuşit să îmi îndeplinesc unele visuri: să văd deşertul, să termin o cursă în circa patru ore, să alerg o cursă de marathon montan sau să alerg pe traseul clasic al maratonului, cel făcut şi de eroii copilăriei mele, Philippides şi Spiros Louis“, a povestit Chiriac. În cariera de alergător a lui Chiriac figurează şi o cursă cu totul specială, aceea de strângere de fonduri, organizată în memoria lui Terry Fox, tânărul canadian bolnav de cancer care, până cu puţin timp înainte de a muri, a alergat zilnic câte un maraton, chiar dacă nu avea un picior.
Leave a Reply