Recent, în Capitală a avut loc o nouă ediţie a Maratonului Regal, eveniment sportiv care are drept scop popularizarea mişcării pentru sănătate. Cea mai bună dovadă în acest sens o reprezintă mărturia uneia dintre combatante, Oana Terteleac, pe care v-o prezentăm în rândurile ce urmează.
“Îmi amintesc cu ruşine că ora de sport în şcoala generală şi în liceu era coşmarul meu săptămânal, în eliminarea căreia investeam ceva timp şi resurse în inventarea unor scuze plauzibile. Uram sincer exerciţiile la saltea, nu puteam sta în mâini nici dacă le aş fi lipit cu super adezivi de podea, arcuirea vertebrelor pentru executarea podului din picioare era o fantezie sinistră şi de câte ori am încercat să sar capra, la insistenţele profesorului de educaţie fizică, rămâneam călare pe aparat, în râsetele nepotolite ale colegilor. Am putea numi anti-talent, dar e un cuvânt mult prea slab pentru această stare de fapt. Eram înconjurată de copii care puteau face contorsiuni greu imaginabile sau care alergau nenumărate ture de stadion, care nimereau din prima coşul de baschet, în timp ce eu aveam flexibilitatea unui drug ruginit.
Prin anul întâi de facultate, împănările succesive cu merdenele şi covrigi braşoveni m-au adus în situaţia aceea în care fiecare dintre noi spun că «Aşa nu se mai poate», astfel încât, la sfaturile unor colege de cămin, am luat decizia să mă duc şi eu la sală. Minunat! M-am echipat cât m-am priceput şi am pornit în căutarea unei săli de sport bune şi ieftine. Am aterizat într-o sală aflată la parterul unei case cu bulină undeva, lângă Cişmigiu. Am ochit un aparat care părea aşa, mai serios (avea şi o oglindă în faţă, mai târziu am aflat că nu foloseşte la admirarea formelor, ci la verificarea modului în care lucrezi), am pus nişte greutăţi într-o parte, mi-am ridicat cu greu un picior (v-am spus mai sus că sunt cam ţeapănă), l-am introdus într-o buclă de cauciuc şi acolo am rămas suspendată. De data asta nu a mai râs nimeni de mine, erau mult prea şocaţi.
Aşa s-a încheiat capitolul doi al relaţiei mele cu sportul. Dar cine a spus că de la dragoste la ură nu e decât un pas (şi viceversa) a avut ceva dreptate. Între timp, prin curgerea naturală a anilor, înrolarea în diverse companii şi multinaţionale, familia şi micile griji de zi cu zi m-au ţinut destul de ocupată. Asta până când am remarcat că un coleg venea la birou cu tot soiul de poveşti, care de care mai mirobolante, despre nişte concursuri la care a alergat ca amator, nişte maratoane interminabile, forumuri, bloguri, pantofi de alergat cu aripi, în fine, o întreagă epopee. Ba, mai mult, mai şi marca relatările cu câte un: «hai că se poate», strecurat subtil înainte de replica: «peste două weekenduri este crosul X sau Y» sau «cine vine la maratonul Clujului». Ce mai, aşa nu se mai poate, mi-am zis din nou în barbă. Micuţul meu aleargă mai mult. În plus, la o plimbare de vreun sfert de oră, mă alergaseră nişte câini, iar sprinturile mele nereuşite amuzaseră copios puştimea din vecini, eu minţind cu neruşinare că fac jogging, iar nu că fug de teama patrupedelor isterice.
Hotarâtă fiind, cu ambiţia de tânără corporatistă în sânge, m-am înarmat cu nişte adidaşi de running, cică şi am pornit la drum. Cătinel, cătinel, să nu ne uzăm forţele. Am rezistat vreo 500 m. Restul am mers ca un batalion în retragere. A doua zi, la fel, nici un progres. Săptămâni întregi mă trezeam vara la 5.30, ieşeam în răcoarea dimineţii şi piuitul zburătoarelor şi porneam cu stoicism la parcurgerea traseului sisific. A durat o lună şi două săptămâni până am putut alerga primii 4 km legaţi. A fost o mare realizare, oricât de pueril suna.
M-a luat vorba pe dinainte şi m-am lăudat către colegul meu maratonist cum că şi eu, steaua fără nume, am pornit antrenamentele şi nădăjduiesc la gloria eternă a numerelor pe tricou. Ăsta a fost momentul în care urechile mi-au auzit: «Auzi, vii cu noi la semi?». Am aflat că un semi înseamnă un semi-maraton şi măsoară aproximativ 21 km şi că e «bine» să îl faci în mai puţin de două ore. Care noi? Păi uite, suntem mai mulţi care alergăm. Povestea începea să sune din ce în ce mai bine. Performanţele mele erau însă sub aşteptări în mod flagrant, aşa nu aveam să ajung departe.
Aşa că am continuat cu încăpăţânarea mea de buldog bătrân, cumpărând din USA prima pereche de adidaşi adevăraţi de running (îi am şi acum, Saucony, sfâşiaţi de uzură), zi de zi, cu mici intervale de recovery, căutându mi ritmul, săpând momentele de introspecţie din timpul alergării. După câteva luni, în august 2009, am alergat primul semimaraton. Nimic oficial, doar eu, singură, cu drumul încins şi cu aerul deja topit, să văd dacă aş face faţă unui semimaraton. Şi am terminat, incredibil, dar am terminat, iar în octombrie, două luni mai târziu, am alergat în 2 ore primul meu semimaraton oficial la MIB 2009. Colegul meu cu factorul motivaţional a scos un timp minunat, m-a uimit atât de tare în acel moment, încât m-am întrebat de ce nu face asta la modul profesionist. El e printre puţinii care aleargă semimaratonul lui Gerar, pe gheaţă, zăpadă şi frig de-ţi taie răsuflarea. Am un respect extraordinar pentru oamenii care înţeleg şi practică anduranţa frumos, metodic şi cu cap. Oamenii aceştia vor trăi 100 de ani şi vorba unui om din business-ul românesc de IT, vor sfârşi la bătrâneţe în cursul unei sesiuni de paraşutism.
Fiecare an a mai adus nişte încercări, am strecurat antrenamentele printre puţinele momente libere şi pot să spun că nu am niciun regret. Toate orele petrecute alergând sunt ore câştigate, nu pierdute. Pe 10 mai 2012, oameni care mai cred în emoţia unui steag şi a unui imn, în mâzga peioraţiei generale («uite-i, bă, şi pe ăia»), au organizat Maratonul Regal 2012. Pentru mine a fost al 5-lea semimaraton, iar pentru al meu coleg, Bogdan Niţulescu, o alergare de recovery după Maratonul de la Cluj, la care ne-a reprezentat ca un erou. Experienţa a fost unică. Traseu greu, vreo 300 de alergători, vremea schimbătoare şi reprezentanţi ai Casei Regale stând cu alergătorii. Ne-am simţit cu adevărat onoraţi şi, în mod cert, vom alerga şi la anul.
Acum ne aşteaptă Semimaratonul Internaţional Bucureşti, pe 3 iunie 2012. Ne-am înscris deja, antrenamentele au continuat cu hotărâre şi după 10 mai şi, în rest, să ne ţină Dumnezeu sănătoşi, ca să dăm în paşi alergători bucuria din suflet şi către cei de pe margine, pe care îi invităm cu drag să ni se alăture“.
Leave a Reply