12 martie 1961. Zi de referinţă pentru handbalul masculin românesc. La capătul unei finale memorabile, cu patru reprize de prelungiri, băieţii lui Oprea Vlase şi Nicolae Nedef se impuneau în faţa cehoslovacilor cu 9-8, devenind în premieră campioni ai lumii. Scor care-I face pe mulţi dintre tinerii de azi să zâmbească. Nu şi pe aceia care au trăit acele momente, pe teren sau în afara lui, acum 50 de ani. Cel mai îndreptăţit să rememorize parcursul naţionalei noastre la competiţia mondială găzduită de Republica
Federală Germania a fost tehnicianul OPREA VLASE, care ne-a oferit date suplimentare faţă de cele din interviul apărut în numărul precedent al revistei noastre.
„Faptul că puţini ne acordau vreo şansă la podium ne-a ambiţionat. Alcătuisem un lot echilibrat, ca valori individuale, cu 10 handbalişti de la Dinamo şi 4 de la Steaua, care au conlucrat perfect, atât în perioada de pregătire, cât şi pe parcursul turneului final. De reţinut că nu s-a pus niciodată problema de la ce cluburi provin, toţi fiind prieteni şi în afara terenului de joc. Eram conştienţi că trebuia să facem tot ce e posibil pentru a spăla ruşinea comportărilor anterioare, demonstrând că putem fi mai
buni decât favoriţii calculului hârtiei -Suedia, dublă campionă mondială, Cehoslovacia, medaliată cu argint la precedent ediţie, Danemarca, a treia clasată şi Germania, care venea cu o echipă unită, având şi sprijinul propriilor suporteri. Am fost repartizaţi într-o grupă, la Hassloch, unde urma să întâlnim doi adversari diferiţi ca stil de joc şi ca valoare. Cu Japonia ne-am permis să jucăm fără trei piese importante – Bulgaru, Costache I şi Bădulescu, supliniţi de Moser, autor a 10 goluri şi de Ivănescu, care a înscris 7. Tabela de marcaj a indicat la final o diferenţă de 18 goluri, 29-11, după ce la pauză era 14-7. A urmat confruntarea cu Cehoslovacia, pe care aveam s-o pierdem cu 8-12, în prima repriză înregistrându-se 3-3. Scorul e înşelător, dacă ne raportăm la numărul ocaziilor ratate, în special de Bădulescu, Nodea şi Moser sau la golul anulat pe nedrept lui Tellman. Ne calificăm în prima grupă a semifinalelor, unde urma să ne duelăm, la Dort mund, cu trei echipe de top ale momentului – Danemarca, Germania şi Nor vegia. Cu echipa din ţara care l-a dat, printre alţii, pe Hamlet, a fost un meci care pe care. Danezii au fost mai
buni în prima parte a jocului, pe care au încheiat-o cu un avantaj de un gol, 7-6, iar noi, în ultima jumătate de oră. Am luat conducerea în minutul 39, ne cedând-o până la ultimul fluier al arbitrului, când tabela de marcaj a indicat 15-13 pentru noi. După o pauză de o zi urma să înfruntăm reprezentativa ţării gazdă, care nu concepea să rateze podiumul.Şi, totuşi, spre stupoarea celor peste 5000 de spectatori, ne-am impus tac tica şi am câştigat la trei goluri diferenţă, 12-9. Pentru ultimul joc împotriva Norvegiei ne-am deplasat la Munster, unde am reuşit o victorie cu 16-14, care avea să ne propulseze în finala, programată la sala din Dortmund. Adversară era iarăşi Cehoslovacia, care triumfase în cealaltă grupă semifinală, întrecând Suedia, Franţa şi Islanda. A urmat un meci ce va rămâne în istoria handbalului românesc. Cu o desfăşurare dramatică şi un rezultat care ne-a adus primul titlu mondial la băieţi. Asemenea momente nu pot fi uitate nici acum, la 50 de ani, de cei care am trăit-o intens. Covaci a deschis scorul, după care Hnat a tras în bară. Csermak a restabilit egalitatea, dar Ivănescu ne-a adus din nou în avantaj. Cehoslovacii au contrat prin Lukosik şi Rada, preluând pentru prima oară conducerea. Ripostăm prin golurile lui Ivănescu şi Bulgaru, dar acelaşi Rada transformă lovitura de la 7 metri, repriza încheindu-se cu 4-4. Şi în partea a doua a jocului nicio echipă n-a reuşit să se desprindă la mai mult de un singur gol: 5-4 Nodea, 5-5 Rada, 5-6 Duda, 6-6 Moser, 7-6 Covaci, cu două minute înainte de încheierea timpului regulamentar. Ultimul atac al cehoslovacilor le-a adus o lovitură de la 7 metri, transformată de «kilerul» Rada. Au urmat două reprize de prelungiri, de câte 5 minute, în care nu s-a marcat niciun gol. Conform regulamentului, s-au desfăşurat alte două reprize. Înscrie Moser din 7 metri, dar Rada ne «execută», tot din lovitură de pedeapsă. Ultimul atac al echipei noastre a fost finalizat de Costache II, de pe extremă, ducând scorul
la 9-8. Beneficiază şi adversarii de ultimul atac, dar şutul lui Duda s-a oprit în braţele lui Redl. Eram campioni! Întreaga sală, plină ochi, cu 15.000 de spec tatori, buni cunoscători ai handbalului, ne-a aplaudat, iar publicaţiile de a doua zi au scris pe larg despre acest succes, considerat ca o mare surpriză. Redl a fost desemnat cel mai bun portar al turneului, iar Moser, golgeterul competiţiei, cu 34 de reuşite. La întoarcere am răspuns invitaţiei făcute de federaţia din Franţa, jucând un meci amical cu naţionala lor, pe care am învins-o cu un scor rar întâlnit, 25-6, punând capăt inepţiilor unor ziarişti ce contestau succesul nostru din finala mondială. Ajunşi în ţară, la Curtici, cuiva i-a venit idea unei fotografii cu jucătorii, îmbrăcaţi în treningurile pe care scria România, cocoţaţi pe străvechea locomotivă cu aburi a acelor vremuri. UCFS-ul de atunci ne-a acordat apoi titlurile de antrenori emeriţi, împărţind jucătorii în două categorii. Mihai Redl, Petre Ivănescu, Gheor ghe Bădulescu, Gheorghe Covaci, Mircea Costache II, Virgil Hnat, Aurel Bulgaru, Ion Moser, Olimpiu Nodea şi Otto Tellman au devenit maeştri emeriţi ai sportului, iar Mircea Costache I, Ion Bogolea, Gheorghe Coman şi Cornel Oţelea, maeştri ai sportului. Din păcate, doar opt dintre ei mai sunt în viaţă: Otto Tellman, cel mai vârstnic, 84 ani, Mihai Redl, Mircea Costache II, Petre Ivănescu, Ion Moser, Gheorghe Covaci, Olimpiu Nodea şi mezinul Cornel Oţelea, 71“. Aceştia aveau să fie in vitaţi la o sărbătoare de suflet de către con ducerea federaţiei, la Crama Dom nească, proprietatea unuia dintre sponsori, la exact 50 de ani de la cucerirea titlului. Acel prim succes a fost completat cu încă trei titluri supreme, obţinute de alte generaţii, cizelate de acelaşi cuplu de tehnicieni, ultimul, în 1974. Argintul din finala olimpică de la Montreal 1976, împotriva URSS, care putea fi un aur, a fost „cântecul de lebădă“ al handbalului masculin românesc. S-a mai consemnat un bronz la JO, considerat de mai marii vremurilor un insucces. Anii s-au scurs, generaţiile s-au schimbat, dar podiumul mondial n-a mai surâs handbaliştilor noştri. Noroc cu fetele, medaliate cu aur la campionatele lumii din Rusia, în 2005 şi cu bronz la întrecerile continentale de anul trecut!
Leave a Reply