Acum jumătate de secol, mai precis duminică 15 iulie 1962, reprezentativa feminină a României câştiga primul titlu mondial la handbal în 7, după ce, în urmă cu cinci ani, intra în posesia medaliilor de aur la campionatele lumii de handbal în 11. Cu acelaşi antrenor, Constantin Popescu Pilică, împreună cu care am reconstituit drumul spre trofeul câştigat cu 50 de ani în urmă.
Nucleul echipei era alcătuit din jucătoare de la două echipe din Bucureşti – Universitatea, Progresul – şi de la Timişoara – Banatul şi Liceul numărul 4. Studentele erau reprezentate de portarul Irina Nagy, Aurelia Szoke, Aurora Leonte, Iozefina Ştefănescu, iar progresistele de Victoriţa Dumitrescu, Antoaneta Oţelea, Liliana Borcea. De la Banatul au venit Felicia Bâtlan şi Edeltraut Sauer, iar de la Liceul 4, Ana Nemetz. Celelalte au fost selecţionate de la Rapid – Ana Stark şi Maria Constantinescu, Confecţia Bucureşti – Elena Hedeşiu şi Constanţa Dumitrescu, Ştiinţa Bucureşti – Cornelia Constantinescu şi Progresul Braşov – Iuliana Necu. Se cunoşteau foarte bine, datorită faptului că multe dintre ele jucaseră la Ştiinţa Bucureşti, care cucerise Cupa Campionilor Europeni în 1961. De aceea se poate spune că formau o adevărată familie.
S.R.: Unde făceaţi antrenamentele premergătoare marii competiţii?
C.P.P.: Am stat două luni în cantonament la cabana Progresul, din preajma lacului Herăstrău, o adevărată oază de linişte pe atunci. S-au pregătit pe un teren cu zgură roşie, pe care se jucase tenis, identic cu cel amenajat în potcoava stadionului Republicii (ANEF), unde avea să se desfăşoare turneul final. Am făcut o deplasare scurtă la Braşov pentru un turneu amical, urmată de câteva reprize cu echipe de băieţi pe Republicii. După care a urmat turneul final.
S.R.: Câte echipe erau calificate?
C.P.P.: Nouă, împărţite în trei serii, la Ploieşti, Sibiu şi Bucureşti, România urmând să întâlnească Polonia şi Iugoslavia în Capitală, cu două reprize de câte 20 de minute. Am câştigat primul meci cu 9-4, golgeteră fiind Stark, 4, după care am făcut egal, 3-3, calificându-ne în grupele semifinale împreună cu Iugoslavia. Fază în care am învins Ungaria cu 9-7 şi Cehoslovacia cu 7-3, încurajaţi de 8.000 de spectatori, al căror număr avea să ajungă la 18.000 la finala cu Danemarca.
S.R.: Se poate spune că aportul lor a fost determinant în obţinerea victoriei?
C.P.P.: Cu siguranţă. Fetele au ţinut neapărat să facă spectacol în faţa unui asemenea public şi au reuşit. Cu Irina Nagy, care avea să fie declarată cel mai bun portar al turneului, dar şi cu autoarele golurilor, Stark 3, Ştefănescu 2, Miţi Constantinescu 2 şi Leonte 1. La sfârşit a fost un entuziasm greu de descris în cuvinte, cu sute de torţe aprinse din ziarele vremii sau cu cei care şi-au manifestat bucuria, făcând baie în Dâmboviţa de culoare galbenă. Una peste alta a fost un succes răsunător al handbalului feminin românesc care, din nefericire, n-a mai fost repetat.
Leave a Reply