Prezentul nu e decât încărcarea viitorului cu potenţele trecutului. A fi contemporan nu e o stare, ci o devenire, înseamnă a trăi azi ziua de mâine; a trăi moartea lui “ieri” ca naşterea lui “mâine”.
Privind cu atenţie fenomenul sportiv în lume, sesizăm cosmopolitismul celor mai multe dintre echipele de club la jocuri sportive, apariţia “stranierilor” în campionatele naţionale, lucru care ia amploare şi la noi. Explicaţiile că după dezintegrarea URSS, Iugoslaviei, Cehoslovaciei au plecat care încotro, emigrând în masă şi obţinându-şi alte cetăţenii nu acoperă problema.
Fenomenul nu s-a oprit aici; chinezii, şi în general asiaticii, la tenis de masă şi badminton împânzesc naţionalele multor ţări europene şi de pe alte continente. Modul în care alergătorii africani de semifond, fond şi mare-fond apar în naţionalele de atletism ale ţărilor din Europa, Asia şi SUA ne conving de amploarea acestor “întâmplări”. Tot ce se întâmplă la sportivi se extinde şi la formatorii de valori de campioni – antrenorii şi cei din staff-ul lor. Americanul John Naisbitt, autor al best-seller-elor “Megatrends 2000” şi “Mind Set”, precizează că cea mai facilă modalitate de a ne remodela gândirea este să pornim de la un domeniu sportiv. Forţa şi baza succesului în sport sunt consolidate, spune el, de descentralizare, care face să funcţioneze atât privatizarea, cât şi globalizarea. Renunţarea la centralizare transferă puterea de decizie de la nivelul statelor-naţiunilor şi guvernelor la domenii de activitate, trimiţându-ne automat spre sectorul privat. Tot el ne oferă exemple. Echipele europene Real Madrid, FC Barcelona, Chelsea şi multe altele au în componenţă zeci de brazilieni, argentinieni, croaţi, sârbi, africani. Ele sunt modelele de externalizare a talentelor. Oare cine pierde şi cine profită?
Statele Unite ale Americii, la deschiderea sezonului de baseball din acest an, au declarat că peste 30% din jucătorii din liga principală sunt de origine străină. La baschet, meciurile de NBA transmise în 205 ţări şi 43 de limbi, prezintă echipe de top, unde jumătate din cei mai buni jucători provin din afara ţării. La fel se întâmplă şi în Europa. San Antonio Spurs, care se luptă şi în acest an pentru titlul NBA, are, în lotul de 12 jucători, şapte străini: Manu Ginobili, Fabricio Roberto, Tony Parker (Franţa), Rasho Nestorovic şi Beno Udrich (Slovenia), Tim Duncan (Insulele Virgine), Sean Marx (Noua Zeelandă) şi îl mai doresc şi pe Scola (Argentina).
Dar să vedem cum arată România sportivă de azi – cu echipe care mai de care mai cosmopolite după posibilităţile financiare, bugetare ca să-l amintim şi pe Caragiale. Ele au mai mulţi sau mai puţini stranieri, după remuneraţie. Uitaţi-vă la fotbal, baschet handbal, volei, hochei, rugby, polo. Lângă ei vin antrenorii recomandaţi uneori de rezultate anterioare, de experienţă, cei mai mulţi încearcă să-şi deschidă aici “cartea de vizită”. Suntem un poligon de încercare cu astfel de experienţe, cu un amestec de modele care ar trebui să ridice ştacheta rezultatelor la nivelul echipelor naţionale, măcar s-o menţină. Aici este hiba. Lucrul acesta nu se vede, iar autohtonii dispar pe zi ce trece ca şi nivelul echipelor de club şi naţionale. În curând va trebui să acordăm cetăţenii, să recrutăm campioni care să ne reprezinte la Jocurile Olimpice, Campionate Mondiale şi Europene pentru că sportul românesc a sărăcit, nu prea mai produce. Lumea sportului se regrupează la nivel superior, ne aminteşte Naisbitt, transplantul profesioniştilor de înaltă clasă care nu prea vin pe la noi, modifică structura competiţiei mondiale. Ei ignoră echipele naţionale, care nu-şi mai regăsesc identitatea de altădată. Nu trebuie să uităm prea uşor că am fost campioni mondiali şi europeni la handbal, volei, atât la băieţi, cât şi la fete, am cucerit Cupa Campionilor la fotbal, handbal, volei; am fost în elită la rugby, hochei, dar şi la atletism, gimnastică, lupte, haltere, judo, scrimă, canotaj, kaiac-canoe, tir, box, aproape toate probele olimpice. Atenţie! Fără stranieri, cu români neaoşi, cu şcoli şi organizare românească. Azi stranierii nu mai lasă loc suficient de afirmare nici sportivilor, nici antrenorilor de acasă. Am devenit comozi, făcând din sport o afacere. E mai uşor să cumperi campioni decât să îi faci, spun unii că e şi mai rentabil, şi mai rapid.
Întrebările care planează peste toţi şi toate. Ce am avut? Ce nu mai avem? De ce au dispărut valorile autohtone? Ce trebuie să facem? Răspunsurile nu pot veni de la politicieni, care mai de care mai incompetenţi, oameni fără meserie, care amestecă idei, noţiuni, păreri, dând indicaţii şi recomandări fără temei sau împrumutate, creând dezordine şi lehamite. Cei mai mulţi spun că amendarea acestor situaţii din sportul românesc va fi sancţionată drastic peste 90 zile, la vară, la Londra. Sau s-ar putea ca întâmplarea să-şi facă din nou jocul şi câteva medalii, aparţinând trecutului, să ne ascundă gunoiul sub preş, menţinându-ne optimismul neconform cu realitatea.
Conştient sau nu, ar trebui să ne preocupe identitatea naţională. Lucrurile cu adevărat importante sunt cele “înrădăcinate”: moştenire, tradiţie, comunitate, continuitate, limbă, familie, patriotism, mândrie naţională în jurul imnului şi drapelului. Ce trebuie să facem să nu le pierdem pe toate acestea, în dorinţa de integrare, care mai mult ne dezintegrează? Şi ca să închei aşa cum am început: “Îmi plac florile de azi fiindcă ele sunt fructele de mâine. Fructele de azi, fiindcă sunt sâmburii arborilor de mâine, rădăcinile, fiindcă ele trimit sus coroana!”. Toate acestea ni le-a recomandat savantul Grigore C. Moisil.
Leave a Reply