Un sportiv bun este echilibrat

Un luptător bun este echilibrat, priveşte egal înfrânge­rea şi victoria, dar nu con­si­deră înfrângerea acceptabilă din motive altele decât plă­ce­rea sau neplăcerea per­so­na­lă.“ (Ionuţ Iftimoaie răspu­n­zând la întrebarea „ce ca­rac­te­rizează un luptător bun“).

Voi evita să spun „artist mar­ţial“. După părerea mea (ac­centuez: a mea) noţiunea de „artă marţială“ este un artefact al Evului Mediu decadent, când monarhii absoluţi sau dictatorii militari doreau să producă o pătură militară ultraobedientă, intoxicând-o cu mituri. Neimportant, până la urmă. La ce m-am gândit: dacă ar trebui să-i spun cuiva 10 idei despre lupta om la om sau, generic, despre sporturi individ vs. individ, care să-l poată ajuta să (se) antreneze fă­ră îndrumător (cel mult cu cineva la fel de neexperimentat), ce aş spune? Subiectul este dur. Dar nu e bine să-l so­cotim de neatins…

1. Omul este singura fiinţă care poate suferi cu sens, al că­rei corp poate fi locul unde un sacrificiu schimbă lumea. În afara acestei atitudini, ori­ce formă de marţialitate şi, ge­neral vorbind, orice formă de competitivitate sunt inu­ma­ne şi trebuie acceptate numai de dragul de a nu se produce un rău mai mare.
2. Strategia: studierea ac­ţi­u­nilor adversarului trebuie să sintetizeze un minim de puncte de identificat şi ur­mă­rit. Executarea acţiunilor de anhiliare tinde spre maxim de efecte prin minim de gesturi (reflectare a „briciului lui Occam“). Trebuie anticipat ma­ximul de acţiuni posibile ale opo­nentului urmărind cât mai puţine lucruri şi, reci­proc, adoptate conduite care să inducă reacţii neadecvate, fără a perturba execuţia efi­cientă proprie. Opusul – un ad­versar care obligă la numeroase acţiuni complicate de identificare sau anihilare este dificil strategic. Disimularea (inducerea în eroare prin mesaje complicate) poa­te fi un element tactic bun, dar numai rar câştigă lupta prin sine, mai ales în sporturi cu acţiuni repetitive.
3. Tactica reprezintă ştiinţa purtării luptei pe terenul cel mai favorabil (nu neapărat de­favorabil adversarului). Pa­­radoxal, tactica bună nu vine din studiul unui anume fel de adversar şi uneori nici din experienţa similară an­te­ri­oară, ci din sinteza asupra capacităţilor individuale ur­mată de o interpretare fluidă a forţei şi ritmurilor proprii. De exemplu, un începător sau un luptător slab dotat fi­zic, care nu se mişcă tipic, dar nici absurd, ci conform unor ritmuri bine interpretate proprii, poate pune în dificultate un luptător cu experienţă sau mai solid, cel puţin temporar. Teh­nica (execuţia corectă) este importantă, dar numai du­pă principiile strategice şi tactice. Dovadă că adversari inacuraţi tehnic pot domina teh­nicieni sofisticaţi care gre­şesc tactic sau strategic. Inversa este valabilă numai cu mult efort: un tehnician nea­tent la principiile de bază va irosi mult ca să controleze un ad­versar brutal dar eficace.
4. Experienţa minimizează efor­tul de antrenament şi in­ter­pretare a sarcinilor, dar ele­mentul cardinal este interpretarea ritmurilor proprii şi ale adversarului. Acelaşi atac al unui luptător experimentat faţă de un începător conţine două elemente calitative importante: este generat corect ca forţă şi ritm şi corect ca moment al lansării. În rest, pot să nu difere prin nimic. De aceea avansaţii îşi permit mai uşor agresivitate fără ca ea să fie doar o pornire tem­peramentală („adre­na­li­nă“). Modul drastic şi simplu de a in­comoda un adversar experimentat este de a-i „oferi“ un ritm greu de „citit“. Dacă însă începătorul nu adaugă alte inovaţii şi încearcă sa re­pete lecţia, oricât de mult se complică, va deveni până la urmă interpretabil, pentru că experienţa îl face pe campion să reducă variaţiile la termeni simpli. Aceasta explică de ce începătorii pot deranja campioni, dar, de cele mai multe ori, numai temporar. Expe­ri­enţa autentică şi importantă se referă la aceste interpretări de ritm şi situaţie. Orice alte pre­tenţii de a transmite ex­pe­rienţă riscă să devină clişee sau păreri preconcepute. Teh­nica vine din practică şi din studiul situaţiei. Predarea tehnicii nu reprezintă o mare realizare, ci doar punctul de plecare. Este greşită ideea că tehnica te face mare sportiv sau mare antrenor. Un bun meşteşugar nu e obligatoriu un artist.
5. Raţiunea şi instinctul re­pre­zintă arme puternice fie­care, dar experienţa existentă demonstrează că armoniza­rea lor generează luptătorii greu sau imposibil de învins. Ceea ce numim îndeobşte au­to­perfecţionare nu este ra­ţi­une, nici instinct, nici chiar ceea ce numim „talent“ şi nu se obţine condiţionat de ni­mic, totuşi devine uşor de ob­ţinut când înţelegem că sistemul nervos are funcţii asimetrice şi etajate şi că orice antrenament trebuie să fie un stimul bun, nu un efort care să bifeze ceva pe o listă. Aceas­tă înţelegere devine mult mai uşoară când suntem corect motivaţi. Ego-ul nu reprezintă ce credem noi – „un eu“, ci circuite de neu­roni şi nişte chimicale. El nu poa­te povăţui prin sine la un echi­libru, ci numai când pri­meşte, interpretează şi emite infor­maţii corecte. La etapa aceasta înţelegem că şi cel mai avansat luptător nu e un adversar de privit cu teamă iar performanţa maximă nu trebuie pusă pe un piedestal, nici înfrângerea într-o groa­pă, acest soi de gândire apar­ţine ego-ului steril. Ego-ul nu este rău prin sine, este chiar indispensabil, dar numai ca instrument de a armoniza ra­ţiu­nea şi instinctele. De aceea oameni cu puţină şti­in­ţă sau leneşi pot atinge performanţe mari. Tot de aceea sportul poate corecta vicii.
6. Antrenamentul minimal include: a) condiţie fizică ele­mentară (cea specială/in­ten­si­vă e bine să ocupe loc mult numai când există sarcini spe­cifice) b) condiţie fizică adap­tată tipului de mişcare sau „specifică sportului“ (de exemplu – un boxer lovind cu ciocanul un cauciuc), c) principii de maximizarea efici­en­ţei execuţiei (de obicei – ob­ţi­nere de pârghie maximă, moment cinetic maxim sau impact maxim), d) principii de anihilarea acţiunilor oponentului, simetrice precedentelor e) principii de interpretare/răs­puns rapid la schimbări de situaţie g) tactică şi strategie specifice f) recuperare. Toate acestea însă sunt reductibile la: ritm, intensitate şi varia­ţi­ile lor. Sportivi săraci tehnic şi ca in­teligenţă care stă­pâ­nesc bi­ne ritmul, intensitatea şi ge­ne­rarea de variaţii ale lor sunt adversari periculoşi, întrucât au reacţii greu de anticipat. Acest lucru se atinge şi prin autoeducare, dovada că se educă aşa sportivi cu antrenori limitaţi sau chiar inapţi. Este greşit să lucrezi cu mai puţine mijloace decât ai, dar este mai rău să doreşti o sală sofisticată şi să neglijezi principiile unui antrenament simplu şi pragmatic. Tot de ace­ea, antrenori apa­rent „neintelectuali“, dar cu instinct bun la a stăpâni ritmul, intensitatea şi variaţiile lor la elevi, au rezultate excelente, sau mai bune decât ale tehnicienilor „ca la carte“ neatenţi la esenţă. Uneori, la un oponent dificil trebuie anihilat (aşa-zicând)… antrenorul.
7. Un luptător echilibrat priveşte egal înfrângerea şi victoria, însă nu consideră înfrângerea acceptabilă din motive altele decât plăcerea sau neplăcerea personală. Este posibilă obţinerea succesului prin instinct motivat de plăcere sau neplăcere, dar ea nu caracterizează un succes uman, ci un succes pur şi simplu. Capacităţile de lup­tător nu sunt veşnice. La declinul lor, e bine să fi anticipat deja pe ce resurse ne vom bizui şi ce va reprezenta atunci ceea ce vom numi succes/insucces. Acest lucru este va­labil şi pentru fiecare provocare în parte şi diferenţiază „om“ de „ani­mal“ şi „succes“ de „para­dă“.
8. Practica: Echilibrul mental este important, dar exe­cu­ţia corectă şi inspirată nu poa­te fi înlocuită de nimic. Lupta om la om este o activitate prin excelenţă practică, dovadă numărul destul de mare de luptători inteligenţi învinşi categoric de adversari cu intelect rudimentar sau chiar temperamente greu de stă­pânit, care pur şi simplu aveau execuţii mai bune. Aces­ta este un exemplu de prin­cipiu important care mo­ti­vează modestia reală. Mo­des­tia afişată este numai hra­nă pentru ego. Bunul simţ este de neînlocuit şi, în afara echilibrului mental – greu de atins.
9. Există doi factori care con­cură la a crea un loc privilegiat pentru observarea lumii proprii, experienţa şi ha­zar­dul. Experienţa face im­pro­babil ca un începător să domine un avansat. Hazardul nu este însă chiar aşa o pură întâmplare. Înlănţuirea de eve­nimente a unei vieţi anu­me este proprie numai ei şi ori­ce lucru cât de mic poate duce la efecte mari. Acest fe­nomen nu trebuie să devină motiv de a fi superstiţioşi, ci atenţi şi modeşti. Pe de altă parte, percepţia ritmurilor ne­cesită ritual. Ritualul
co­rect produce un loc neutru în minte, de unde putem examina fără nelinişte, dacă un fleac poate fi elementul important al victoriei sau ră­mâ­ne un fleac. De aceea ritua­lurile sunt doar aparent elemente fără sens; ele au un sens, şi anume de a fi cât mai neutre faţă de tensiunea situaţiei. Aceasta este latura ascunsă care face lupta om la om un lu­cru fascinant şi plin de răs­punderi: îmbinarea de expe­ri­en­ţă şi hazard pe care o so­licită este una din cele mai adânci perspective asupra noastră. Forţa prac­ti­canţilor experimentaţi derivă cu timpul din ce în ce mai mult din această înţelegere şi mai puţin din lucruri tehnice, care, cu timpul, devin simple ru­tine. Este şi motivul pentru care sportivii mari sunt frecvent persoane foarte sincer religioase sau în orice caz – sincer preocupate de idealul binelui uman.
10. Din cauza precedentei, evaluarea corectă a riscului şi sim­ţul discriminativ sunt vir­tu­ţile esenţiale ale luptă­tori­lor mari. A le dobândi, chiar da­că solicită muncă, este de fapt un privilegiu, iar a le trans­mite – un privilegiu şi o răspundere.

Sunt conştient că mulţi vor spune: „sportivul care înţe­le­ge ce spui aici n-are nevoie să le mai audă“. Adevărat. Dacă ştiam să formulez simplu ase­menea lucruri, eram cu sigu­ran­ţă o personalitate de prim rang a sportului mondial, deci luaţi ce am scris: „cum grano salis“. Dar accentuez alt­ceva: toţi antrenorii şi sportivii buni pe care-i cunosc au fost harnici la a-şi elabora moduri de gândire similare. Fără o gândire vie, chiar şi norocul maxim nu aduce decât succese de scurtă durată…