Undeva în centrul Bacăului, într-un bloc liniştit, îşi conservă cu mare grijă amintirile unul dintre oamenii care a făcut puşcărie pentru fotbal. Constantin Anghelache, fostul half al Unirii Tricolor, a împlinit la 20 mai frumoasa vârstă de 92 de ani.
Cu o luciditate de invidiat, cu vocea uşor graseiată, nonagenarul nostru interlocutor dă drumul unui ropot de amintiri venite parcă dintr-o altă lume. Chiar aşa şi este, perioada in­ter­belică şi apoi cea comunistă reprezintă o altă lume…

De pe Şoseaua Chitilei… la Obor

Născut în 1920, Constantin Anghelache a început fotba­lul pe maidan. La vremea co­pilăriei sale, cei mici nu aveau foarte multe jucării. Aşa că o minge încropită din cârpe şi câlţi reprezenta mai mult de­cât un play-station azi. Apoi, când era la studii, la Liceul Aurel Vlaicu, undeva prin 1933, a fost remarcat la o com­­petiţie interşcolară. Aşa a ajuns la juniorii Unirii Trico­lor, unde avea să îl întâlnească pe omul care îi va marca destinul, Fane Cîrjan.
„Am trăit vremuri frumoase la Unirea Tricolor. Am pro­­movat de la juniori la seniori şi am cunoscut întreaga pleiadă de mari jucători ai epocii. Am jucat cu Petre Stein­bach, cu Ionică Bogdan, ca să dau doar două nume sonore. Apoi, după război, cu Titus Ozon. Am fost adversarul lui Vogl, al lui Kotormany. Cel mai frumos gol l-am marcat la Ploieşti, în Divizia B“, zâmbeşte Constantin Anghe­lache, parcă anticipând întrebarea.
A jucat pe post de half, dar spune că sarcinile de atunci ale acestei poziţii diferă fundamental faţă de ale mijlo­caşilor de azi. „Noi halfii, re­prezentam coloana vertebrală a echipei. Eram dispuşi la efort fizic suplimentar. Susţi­neam apărătorii, după care trebuia să ajutăm şi atacanţii. Pe atunci, vedetele din atac nu coborau mai jos de linia me­­diană, aşa că noi duceam gre­ul. Acum e mai simplu. Fun­­daşii sunt mai mulţi, ata­can­ţii au arie mai mare de ac­ţi­une, aşa că profilul mij­lo­ca­şi­lor di­feră complet de al ve­chi­lor halfi. Mai mult, în epo­ca mea s-a şi modificat sistemul de joc. Celebrul WM, cu care a început fotbalul la noi, s-a modernizat cam prin vremea lui Petciovsky. S-a trecut de la 2-3-5, la 3-2-5, cu retra­ge­rea halfului centru pe post de stoper“.

A făcut puşcărie pentru Unirea Tricolor

După război, Unirea Trico­lor a fost înghiţită de nou-apă­rutul club Dinamo. Constantin Anghelache a fost toată viaţa un om cu principii. Poate din această cauză a ră­mas atât de legat de caractere cum ar fi Fane Cîrjan sau, mai târziu, Cornel Dinu. Absolvise Dreptul şi Sportul, aşa că, deşi nu avea origini burgheze, era considerat element periculos de regimul politic proaspăt instaurat. Ten­siunea a căpătat proporţii când Constantin Anghelache s-a opus trecerii de la Unirea Tricolor la Dinamo. Pentru acest motiv a fost încarcerat timp de trei ani la Aiud. Apoi i s-a impus domiciliu forţat la Bacău. Ce ironie a sorţii! Ta­tăl său, simpatizant al socia­liştilor sovietici, a vrut să îi dea numele de botez Troţki. În scrisorile pe care i le trimi­tea Fane Cîrjan, păstrate cu o grijă extra­or­dinară, de câteva ori se re­gă­seşte acest apelativ.

Bacău – Verona, ruta care i-a schimbat viaţa

Deşi era intelectual, la Ba­cău a trebuit să o ia de la ca­păt. A învăţat lăcătuşerie şi a de­venit şofer. Târziu i s-a permis accesul la catedră. Cu toa­­te acestea, Bacăul i-a schim­­bat cursul existenţial. Aici a cunoscut-o pe actuala sa soţie… Verona, mai tânără cu 12 ani. A trecut peste toate ne­cazurile împreună cu ea. Cei doi îşi deapănă amintirile şi acum. „Ia spune Costică, îl îndeamnă doamna înainte de a fugi în bu­cătărie după în­ghe­­ţată. Cum ai vrut să te sinucizi în armată?“
Nea Costică se prinde imediat în joc. „Cel care m-a salvat şi mi-a băgat minţile în cap e un mare caracter. Victor Tibacu. Îi port un mare respect“. Îşi aminteşte cu un zâm­­bet şiret în colţul ochilor că, acum doi ani, Ioan Sdrobiş i-a adus o şapcă pe care scria 90. Nea Costică l-a avertizat însă pe antrenor că vrea una la fel peste 10 ani, pe care să scrie 100.
La Bacău a construit de la zero baza sportivă de la CCH Letea. Chiar în aceste zile se discută ca acel loc să pri­mească numele „Constantin Anghelache“, deşi s-a opus acestei idei. În 1973, echipa pregătită de Constantin An­ghelache a devenit campioană europeană şcolară, la Lille, în Franţa. Nu i s-a permis însă ple­carea peste hotare, moti­vele fiind imposibil de de­mon­strat.
Prin mâna sa de antrenor au trecut peste 67 de jucători care apoi au ajuns în loturile naţionale ale României. Şoşu, fraţii Solomon, Sorin Avram, Florin Lunca sau Viorel Popa sunt doar câteva exemple. Secretul său a fost de a oferi elevilor antre­namente şi expli­caţii în re­gim tehnico-tactic. „Întotdeauna în­cercam să le şi explic de ce o altă poziţie e mai bună pe te­ren. Doream ca fotbaliştii mei să anticipe­ze, să cunoască şi să descifre­ze intenţia adver­sarului“, ar­gu­mentează Con­stantin An­ghelache.

A flămânzit la masa regală

Fotbalul nu a fost singura activitate prin care s-a remarcat Constantin Anghelache. A făcut schi, iar asta l-a ajutat în timpul războiului. A fost sublocotenent de vânători de munte, iar în rezervă a ieşit cu gradul de căpitan. A fost instructorul de schi al Regelui Mihai I. Îşi aminteşte că oda­tă, pe pârtia de la Sinaia, a avut un accident, după ce s-a lovit de un copac. Primele îngrijiri le-a primit chiar de la regina-mamă, cea care l-a şi transportat apoi cu maşina per­­sonală până la spital. Altă­dată, a fost invitat la masa re­gală. Nu ştia însă cum se uti­lizează toate tacâmurile, aşa că i-a fost ruşine să mănânce. După servirea câtorva feluri de mân­­care încă nu se atinsese de nimic. Un slujitor a vă­zut acest lucru şi l-a chemat în bucătărie unde a putut mânca pe săturate, depăşin­du-şi in­hi­biţia. Nu îi pare rău că l-a învăţat pe rege să schi­eze şi că apoi, după abdicarea acestuia, a avut probleme cu regimul comunist. Rămân lucrurile fru­­moase mai ales. „Am venit odată cu regele în aceeaşi maşină la facultate, la ICEF. Când am coborât, am auzit şu­şoteli printre colegi, care se întrebau cine e ăla de era cu mine în maşină“. O, tempora!

De la Denis Xifando la cofetăria lui nea Grigore

Nea Costică e o enciclopedie ambulantă. Apoi îşi amin­teşte cum în faţa fa­cultăţii func­­ţi­o­na cofetăria lui Nea Grigore. „Mâncam câteo­dată şi cinci-şase prăjituri. Du­pă ce am început să primesc bani de la Unirea Tricolor, câţiva colegi se abonaseră şi mâncau pe chel­tuiala mea. No­roc cu co­fe­tarul, că mi-a spus la timp. Nea Grigore era un om bun. Ne dădea să mân­căm pe datorie, până când îi puteam plăti“. L-a admirat pentru severitatea împletită cu ele­gan­ţa din teren pe cel mai renumit arbitru român al perioa­dei interbelice, Denis Xifando.
La fotbalul actual nu se mai uită, dorind astfel să acorde un avertisment moral pentru ceea ce se întâmplă. „Prefer să ştiu fotbalul aşa cum era pe vremea mea. Poate e legătura mea sentimentală cu anii ti­ne­reţii“.
Vraja povestirilor parcă nu se rupe. O placă de patefon so­sită din aceeaşi superbă pe­ri­oadă interbelică, pare că depene în continuare amintirile lui Constantin Anghe­lache. S-a îngrijit de amenaja­rea mormântului lui Fane Cîr­­jan, dar i-a şi tipărit în­sem­­nările, într-un volum din care mai are doar două exemplare. „Ia tu unul, copile. Mie îmi ră­mâne celălalt. Simt că îl dau pe mâini bune, altfel nici nu ţi-l arătam“.
Oare câţi din actualii actori ai dreptunghiului magic ştiu po­vestea lui Constantin An­ghelache? Îmi propusesem să stau de vorbă jumătate de ceas cu fostul half din Obor. Când au trecut însă trei ore?