Educaţia sportivă – un imperativ al şcolii româneşti actuale

Legea educaţiei fizice şi sportului în România, înainte şi după 1989, a statuat rolul acestei activităţi ca una de interes naţional. Acest lucru conferă acesteia cuprindere, concept şi concepţii, precum şi aplicări practice concrete. Şcoala deţine locul determinant în realizarea acestui „program naţional”, cuprinzând întregul tineret pe o perioadă de 10-12 ani şi chiar mai mult, desfăşurându-se atât „intramuros”, cât şi în afara şcolii şi orarului său, respectiv extra şi post-şcolar. În cadrul şcolii se realizează selecţia, iniţierea şi primii paşi pe drumul performanţei sportive, instituţionalizând-o pe cea dintâi
Conceptul trebuie să fie unitar, vizând atât organizarea, cât şi practica activităţii, având însă şi variante diferenţiate, particularizate, ce răspund comenzii sociale actuale şi de viitor în cadrul acestui se­col. O serie de tendinţe apărute în acest domeniu impun luarea lor în consideraţie şi a unor măsuri adecvate şi imediate.
Aşa-zisa „sportivizare a lecţiei de edu­caţie fizică“ stă la baza conceptului mo­dern de educaţie fizică. Tendinţa de ge­neralizare a sportului ca mijloc al educa­ţiei fizice, cât şi tendinţa de polisportivitate, impun includerea în regimul de via­ţă al fiecărui cetăţean, practicarea nu a unui sport, ci a mai multor discipline sportive. Nu pot lipsi din „fondul minimal“ de deprinderi sportive atletismul cu probele de bază (alergări, sărituri, arun­cări), înotul, gimnastica individuală, unu-două jocuri sportive de echipă, ­schiul sau patinajul, tenisul de câmp şi te­nisul de masă, o formă de luptă cor­po­rală, ciclismul şi canotajul. Astfel, practicarea alternativă a mai multor sporturi sau probe sportive asigură o pregătire multilaterală, oprindu-ne ulterior la o dis­ciplină pe care o practicăm cu caracter permanent, unde căutăm excelenţa.
O altă tendinţă este cea de activitate sportivă independentă sau organizată spontan, în grupuri mici, chiar mixte ca vârstă şi sex, fiind determinată de con­di­ţiile de viaţă civilizată, de petrecere a sfâr­şitului de săptămână, ce se desfăşoară în aer liber şi în afară localităţii.
A treia tendinţă este cea de competitivitate mai actuală ca oricând, ea depă­şin­du-şi limitele, ajungând chiar la pasiu­ne. În cadrul ei apare autodepăşirea ce se manifestă şi se desfăşoară între teribi­lism şi angajarea şi a celor mai puţin do­taţi. Acest lucru impune metode, mijloa­ce şi soluţii speciale. Deasupra acestor ten­dinţe prezentate planează o întrebare fi­rească: CUM VA RĂSPUNDE ŞCOA­LA ACTUALĂ ACESTOR PRO­VOCĂRI? În ce ordine? De la ce vârstă? Cu ce metode şi mijloace, cunos­când că numărul de ore de educaţie fi­zi­că este insuficient, programul săptămânal încărcat, numeroasele activităţi extra­şco­lare se suprapun, apărând şi un nu­măr crescut de tentaţii care devin factori perturbanţi.
Părintele educaţiei sportive este fran­ce­zul Maurice Baquet, care a pus acest termen în discuţie cu câteva decenii în urmă, el fiind profesor universitar de spe­cialitate, dar şi un practicant al mai multor discipline sportive: fotbal, rugby, atletism, baschet, box, tenis şi pelota bască (petanque), fiind selecţionat în echi­pa olimpică a Franţei de atletism la Olimpiada din 1936, de la Berlin. A devenit apoi antrenor al echipei de atletism a Franţei şi al echipei Poloniei la rugby. Este modelul polisportivităţii franceze.
În România am avut şi noi asemenea câ­teva modele: Constantin Herold – atle­tism, baschet, volei; Popescu Colibaşi – rugby, atletism şi bob; Ionescu Crum – atletism, fotbal, box; Gyorgy Fulop – bas­chet, polo, hochei; Lia Manoliu – atle­tism, baschet, tenis de masă; Mihai Fla­maropol – fotbal, hochei; Ion Ţiriac – te­nis, hochei; Nicolae Chicomban – ciclism, atletism, schi.
Ideile lui Maurice vizau învăţarea din copilărie a trei-patru sporturi, dintre ca­re atletismul, înotul, un sport colectiv, un sport de luptă. Pentru el, sportul şi com­petiţia trebuiau să formeze nu numai campioni, ci şi buni coechipieri, buni cetăţeni, curajoşi şi devotaţi.
Câteva din ideile sale caracterizează actualul concept de educaţie sportivă. No­ţiunea de sportiv este sinonimă cu cea de practicare a mai multor discipline spor­tive, a le arbitra, a le organiza. Vir­tu­ţile sportului trebuie însuşite înainte şi nu după vârsta de 18 ani, iar după ini­ţie­rea polisportivă, un sportiv se poate specializa într-o disciplină preferată. Edu­caţia fizică, astfel, integrată în sport, ca şi celelalte idei ale lui Maurice, au fost preluate de profesorul Robert Merand, unul dintre ideologii FSGT, care a conceput iniţierea sportivă şi în vacanţe, în tabere, în colonii de vară sau de iarnă, rea­lizând şi „joia tineretului“, zi liberă în Franţa în orarul şcolilor pentru practicarea activităţilor sportive.
Merand a mixtat grupele, fetele jucând chiar rugby şi fotbal. Sporturile indivi­duale, alături de jocurile sportive, în aces­te colonii, ofereau mult timp pentru învăţarea înotului, judoului, gimnasticii, atletismului. S-a creat un sistem com­pe­ti­ţional foarte bine organizat, cu faze pe şcoală, pe cartiere, pe localitate, inter-cartiere şi inter-oraşe, pe departamente. La jocurile sportive, Merand s-a folosit de practicarea integrală a jocului, dar şi de exerciţii tehnico-tactice utilizate în in­struirea prealabilă.
Adeptul celor doi francezi şi ideilor lor a fost profesorul universitar Leon Teodorescu, rector al Institutului de Cultură Fizică Bucureşti, care şi-a susţinut teza de doctorat la Institutul German de Cultura Fizică (D.H.f.K.) din Leipzig, reali­zând viitoarea construcţie a sportului şcolar, care azi devine imperioas nece­sa­ră sportului românesc. Pentru a răspunde acestor provocări, primul cadru ni-l ofe­ră clasa cu iniţierea şi instituirea unui mini-sistem competiţional încă din pri­mii ani, chiar şi în învăţământul preşco­lar, unde specializarea timpurie se impu­ne la gimnastică, înot, patinaj prin începerea mai devreme a acestor activităţi.
Să ne imaginăm la nivelul unei clase realizarea unui campionat, cu etape săp­tă­mânale, cu tur-retur, cu promovări şi re­trogradări, cu clasamente finale, cu cam­pioni ai clasei, cu recorduri. În aces­te condiţii, clasa devine principala verigă a selecţiei pentru sportul de performanţă. Campionatele pe clasă îşi continuă programul, la fel ca cele pe şcoală, pe con­ferinţe „nord-sud-est-vest“, pe oraşe, pe judeţe şi regiuni, care se vor finaliza cu finalele pe ţară. Un asemenea program, calendar competiţional, poate fi preluat după modelul francez, unde la 43 de discipline sportive se desfăşoară această mini-olimpiadă şcolară a Franţei.
Asupra acestui subiect vom încerca să găsim modelul care să corespundă idei­lor prezentate, să găsim soluţiile de prac­tică curentă în şcoala românească, încât să putem asigura sportului de perfor­man­­ţă selecţia instituţionalizată.