Săraca ţară bogată…

Este sezonul sporturilor de iarnă, o perioadă a anului în care feeria zăpezii, miracolul alb şi spectacolul de pe pârtii ar trebui să ne încânte. Ne uităm cu jind la marile competiţii de schi, biatlon, sărituri cu schiurile, sanie, bob, skeleton, hochei, patinaj…
Din acest punct de vedere, al sporturilor de iarnă şi al infrastructurii specifice, România reprezintă, din nefericire, un ditamai paradoxul. La noi, sporturile de iarnă sunt la pământ. Dacă permiteţi folosirea unuii limbaj lugubru-metaforic, gheaţa s-a crăpat, iar cultul românului pentru disciplinele anotimpului rece a scăpat imediat sub pojghiţă.
Este de neimaginat cum într-o ţară în care climatul şi relieful sunt cât se poate de potrivite pentru practicarea sporturilor de iarnă, România să nu existe în peisaj. Lanţul muntos al Carpaţilor este ge­ne­ros, dacă noi am dori să construim infrastructura propice şi să avem pârtii, trambuline, trasee. Zăpadă ne dă Dumnezeu destulă. Ar mai trebui oameni, ma­nageri competenţi care să nu pună propriul interes înaintea oricărei mişcări care le este facilitată din bani publici sau, mai nou, bani europeni.
România, dacă ne gândim la spectrul sporturilor de iarnă, este o săracă ţară bo­gată. Ce-i drept, niciodată nu am stră­lu­cit la disciplinele din programul Jocuri­lor Olimpice de Iarnă. O singură meda­lie olim­pică, în 1968, un bronz cu echipajul de bob-2 pilotat de Panţuru. Din când în când, câte un schior sau patinator, câte un hocheist sau sănier, au mai spart topu­ri­le, depăşindu-şi condiţia de ro­mân, adi­că de paria al sporturilor de iar­nă. Am or­gani­zat în 1951 la Poiana Bra­şov o Uni­­ver­siadă, într-o perioadă în ca­re, ­chiar dacă nu aveam rezultate deosebite pe plan in­ter­naţional, activitatea era în toi.
Acum am ajuns în situaţia jalnică de a ne organiza campionate naţionale în străi­nătate, din cauza lipsei bazelor spor­tive adec­vate. La competiţiile europene sau mondiale ne târâm şi doar bifăm pre­zen­ţe, fără speranţe pentru podiumuri. De ce? E o întrebare retorică, al cărei răs­puns îl intuim rostogolindu-se în abisul care se vede de pe creasta unui mun­te. Ecoul lungeşte vocala finală a între­bă­rii… Această „coborâre“, spre poalele for­­mei de relief, în mod normal era mar­ca­­­tă cu ja­loane şi era amenajată ca pâr­tie.
Nu însă şi în România, ţara care are ză­padă, are munţi, dar n-are mintea ne­ce­sară organizării sporturilor de iarnă. Austria şi Elveţia sunt exemple de cum se poate transforma darul natural atât de bogat al ţării noastre, într-o afacere de succes, dublată de performanţe de ră­sunet. FOTE 2013 ne întâmpină fără un patinoar, proiectat, plătit într-o anumită proporţie şi cu care s-a garantat această competiţie.
Iarăşi ne punem întrebarea al cărei răspuns se zdrobeşte de bolovani şi de cioturi de brazi, în loc să alunece frumos, valsând printre obstacolele unei pârtii. De ce, oameni buni? De ce?