„Folosirea multiplă a bățului și a mingii pare să fie una dintre primele trepte pe care a pășit omul de la stadiul de natură la cel de cultură. Bățul, mingea și, în general, fiecare unealtă creată de om presupun, într-un anume fel, un joc, o întrecere sau intră în alcătuirea acestora. Așa stau lucrurile și cu bățul și mingea de oină” (Nicolae Postolache – Fascinația oinei: jocul românilor de pretutindeni).
Așa cum o autointitulează Nicolae Postolache în cartea sa, oina ar trebui să fie jocul românilor din întreaga lume, sportul nostru național. Din păcate, această disciplină și-a pierdut din notorietate în ultima perioadă, iar puțini îi mai știu istoria și regulile. Din acest motiv, revista Sport Revolution își dorește să readucă oina în atenția audienței sportive și să prezinte dezvoltarea ei într-o ordine cronologică.
Trebuie precizat încă de la început că originile oinei nu sunt cunoscute cu exactitate. Totuși, dacă analizăm obiectele cu ajutorul cărora se practică, putem spune că oina reprezenta un mijloc de relaxare a celor care se ocupau cu păstoritul și cu creșterea vitelor. Mai mult decât atât, unii cercetători au făcut chiar paralele între jocul propriu zis și păstorit. Astfel, putem spune că trecerea jucătorului pe lungimea terenului, fără a fi lovit de minge, simbolizează câinele trimis să aducă înapoi oile, care s-au depărtat prea mult de stână. De asemenea, jucătorii care trebuie să prindă mingea sunt comparați cu oile care așteaptă să intre în țarc. Vom vorbi mai mult despre aceste asemănări în numerele următoare, când vom face o prezentare amănunțită a regulamentului de joc.
În cartea sa, Nicolae Postolache susține că oina provine din antichitatea daco-romană și că nu se regăsește în izvoarele altor popoare de la sud de Dunăre. Astfel, putem considera acest joc o adevărată rădăcină a poporului român, alături de Doină, Dor, Mioriță și jocul Călușarilor.
Conform unilor cercetători, cuvântul „oină” pare să fie derivat din latină, din termeni precum „voinum” sau „ovillinum”. De asemenea, ar putea fi la fel de bine un derivat din turcescul „oynamak” (a se juca). La fel de bine, „oină” ar putea veni de la „oi”, transmițându-se din generație în generație, integrându-se în folclorul nostru, așa cum scria Nicolae Țapu în cartea „Oina – joc sportiv național”.
Deși cronicarii menționează oina în 1364, pe timpul lui Vlaicu Vodă, se crede că jocul se practica în centrul Câmpei Române dinainte de a fi consemnat în documente. În 1596, cosmograful italian Gian Lorenzo D’Anania menționa oina în cartea sa, „Sistemul universal al lumii”.
În 1762, la Cluj, Ștefan Matys, un medic mureșan, recomanda oina ca un mijloc favorabil dezvoltării fizice, menținerii și întăririi sănătății. Un an mai târziu, Nicolae Stoica din Hațeg însemna pe o cazanie (o carte religioasă) jocul „lopta mică”, denumire regională dată oinei. Acest joc era practicat de copiii din curtea unei biserici din Timișoara.
În 1802, la liceul din Sighetul Marmației oina se număra pe lista jocurilor și exercițiilor fizice permise elevilor, în timp ce capra, popicele și „trânta” erau cele interzise. Oina s-a jucat până în 1852 și în Grădina lui Știrbei Vodă, care a devenit ulterior Parcul Cișmigiu din București. În această zonă a fost construit primul stadion pe care se putea practica atât oină, cât și gimnastică, ciclism, patinaj etc. În 1893, în preajma Gării Filaret se joacă meciuri de oină.
Oina s-a dezvoltat foarte mult în perioada în care Spiru Haret a fost Ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice. Astfel, în 1898 este elaborat primul regulament oficial unic al oiniei și se amenajează terenuri de oină în fiecare comună. Pe 9 mai 1899, Spiru Haret organizează la București cel mai mare concurs general de oină, considerat primul Campionat Național de oină.
Oina și Jocurile Olimpice
Câți dintre dumneavoastră știau că oina ar fi putut fi prezentă la prima ediție a Jocurilor Olimpice, care a avut loc la Atena în 1896? România a fost invitată încă din 1894 să participe cu sportivii săi la competiția din capitala Greciei. În acea perioadă, forul olimpic român, înființat în 1882, și-a manifestat dorința de a trimite la Atena două echipe de oină pentru a efectua câteva meciuri demonstrative. Scopul? Popularizarea sportului național românesc!
Organizatorii greci au refuzat propunerea românilor, susținând că la Jocurile Olimpice nu pot participa decât sporturile răspândite pe zone largi și care angrenează în competiție un număr mare de concurenți. Mai mult decât atât, jocurile de echipă au apărut mai târziu la Olimpiadă.
Cu toate acestea, în 1904 au avut loc la Jocurile Olimpice din St. Louis, S.U.A., meciuri demonstrative de baseball, varianta americană a sportului cu bâta și mingea.
Leave a Reply