Sport făcut cunoscut întregii lumi de celebrul actor american Arnold Schwarzenegger, culturismul a luat o amploare remarcabilă şi a ajuns dintr-un sport practicat în anii 50-60, de nişte “ciudaţi”, o mişcare de masă, peste tot existând săli dotate cu aparatură unde îţi poţi antrena, în mod specific, toate grupele musculare. Competiţiile de culturism sunt locul unde cei mai buni atleţi încearcă să etaleze un fizic cât mai apropiat de perfecţiune. În acest articol, în special pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu domeniul, vom descrie ce înseamnă un concurs de culturism.
Să facem un scurt istoric, introductiv, al pionierilor culturismului şi să vedem cum au fost primele concursuri de culturism. După cel De-al Doilea Război Mondial, în anii 50-60, un număr relativ restrâns de sportivi au încropit săli pentru a se antrena, în special în California. Câteva nume celebre la vremea respectivă au fost vedetele acestei mişcări şi au apărut pe primele coperţi ale revistelor de specialitate. Steve Reeves şi Reg Park au cucerit nu doar titluri de Mr. Universe, dar au jucat şi rolul lui Hercule în ecranizări de succes la acea vreme.
În aceeaşi perioadă, doi fraţi, originari din Canada, Ben şi Joe Weider, au avut o viziune extraordinară şi, începând de la zero, au pus bazele unui imperiu mediatic şi unei federaţii internaţionale a culturiştilor, IFBB, care au făcut ca talente precum Arnold Schwarzenegger, de 7 ori Mr.Olympia, să poată fi lansate şi sprijinite, astfel încât fitnessul şi culturismul să devină cunoscute în întreaga lume. Se organizau două mari competiţii: Mr. Universe, un Campionat Mondial al amatorilor, unde câştigătorul primea statut de profesionist şi avea dreptul să concureze la cel mai înalt nivel, la olimpiada culturismului, Mr. Olympia. În 1965 a avul loc primul Mr. Olympia, câştigat de Larry Scott. Recordul de victorii este deţinut, la egalitate, de Lee Haney şi Ronnie Coleman, câte opt titluri fiecare. Dorian Yates din Marea Britanie a reuşit şase victorii consecutive la Mr. Olympia.
Ca în orice sport, există mai multe federaţii, IFBB fiind cea mai mare, NABA şi Musclemania fiind şi ele două organizaţii importante.
Concursurile de culturism se desfăşoară, de regulă, în două zile: prima zi este semifinala şi selecţia primelor şase finalişti, iar a doua zi finala. Există trei runde de arbitraj: runda 1, unde concurenţii stau într-o poziţie semirelaxată cu faţa la arbitri, din lateral şi cu spatele. Aici, arbitrii evaluează şi punctează simetria concurenţilor, proporţia între picioare şi partea de sus a corpului, simetria dată de o talie îngustă şi lăţimea umerilor. Cu această ocazie, arbitrii îşi fac o primă impresie şi pregătesc comparaţiile ulterioare. Runda a doua este compusă din aşa-numitele poziţii obligatorii, în care concurenţii contractă toate grupele musculare, pe rând, din poziţii cu faţa, cu spatele sau din profil pentru ca arbitrii să poată analiza dezvoltarea musculară. Este punctată atât densitatea şi definirea musculară, cât şi simetria dintre partea superioară şi inferioară a corpului, dezvoltarea şi detaliile musculare atât din poziţiile cu faţa la arbitri, cât şi la poziţiile cu spatele. Toate grupele musculare trebuie să fie complet şi proporţional dezvoltate: de exemplu, musculatura picioarelor nu este completă doar cu o pereche de coapse masive şi definite, dacă lipsesc dezvoltarea şi definirea musculară a gambelor sau a bicepşilor femurali. Există câteva poziţii obligatorii pe care toţi concurenţii trebuie să le facă. Dublu biceps faţă este poziţia în care se evaluează musculatura bicepşilor, a dorsalilor, diferenţa dintre talia concurentului şi cutia toracică (cu cât talia e mai mică cu atât mai bine) şi proporţia dintre partea superioară a corpului şi musculatura coapselor. Urmează amfora din faţă, o poziţie în care concurentul ţine mâinile în şolduri, contractă muşchii dorsali şi pectorali, evaluându-se forma de V a spatelui, simetria dintre musculatura părţii superioare şi a părţii inferioare a corpului.
A treia poziţie este bicepsul lateral, unde concurentul se întoarce în profil faţă de arbitri şi flexează atât muşchii bicepsului şi pectoralilor, cât şi muşchii gambelor şi bicepşii femurali. După aceasta, concurentul prezintă două poziţii cu spatele la public, respectiv dublu biceps din spate şi amfora din spate. În prima poziţie se contractă, la alegere, unul din bicepşii femurali şi gamba, în acelaşi timp cu muşchii spatelui, de la marele dorsal până la lombari, deltoizii şi bicepşii. A doua dintre poziţiile cu spatele este amfora, unde concurentul va arăta forma de V a spatelui şi diferenţa între dorsali şi talie, care trebuie să fie cât mai mare. Concurentul se întoarce în profil faţă de arbitri şi prezintă următoarea poziţie, prezentarea tricepsului unui braţ. Acest muşchi este evaluat de arbitri, cât şi deltoidul, respectiv bicepsul femural şi gamba. Concurentul revine cu faţa la public şi, ducând braţele deasupra capului, contractă musculatura abdominală şi a coapselor. Urmează ultima poziţie obligatorie, denumită în limba engleză “most muscular”, iar în limba română „crabul”. Aici concurentul trebuie să impresioneze arbitrii cu densitatea musculară a pectoralilor şi deltoizilor anteriori şi dezvoltarea muşchiului trapez. La toate poziţiile enumerate mai sus, arbitrii evaluează dezvoltarea şi densitatea musculară, definirea şi proporţiile şi, nu în ultimul rând, prezenţa scenică a concurentului, care trebuie să apară stăpân pe sine, iar faţa lui să fie relaxată şi să nu trădeze efortul de a contracta simultan toate grupele musculare. Pentru cei care nu au urcat pe scenă la un concurs de culturism este imposibil de înţeles nivelul de efort şi epuizarea la care ajunge concurentul ca să se prezinte cât mai bine. De regulă , după această rundă, arbitri şi-au făcut aproape în totalitate impresia legată de plasarea în clasament a sportivilor. Dacă arbitri nu sunt edificaţi cu privire la doi sau mai mulţi concurenţi, se pot solicita comparaţii între sportivi, astfel încât aceştia să poată fi departajaţi cât mai obiectiv posibil.
Următoarele două runde au şi ele o mică pondere în clasament, dar nesemnificativă, fiind vorba aici de partea de show dintr-un concurs de culturism. Programul liber ales presupune prezentarea, pe un fond muzical ales de concurent, a unor poziţii pe care acesta consideră că îl favorizează cel mai mult. Nu trebuie, deşi nu e exclus, să prezinte poziţiile obligatorii şi poate improviza poziţii artistice, de efect. Sincronizarea cu muzica este foarte importantă şi există programe de prezentare care au rămas celebre pentru dinamismul şi eleganţa lor. În competiţiile pentru amatori, programul liber ales este limitat la un minut, iar în cele pentru profesionişti acesta poate urca şi la 2-3 minute, în funcţie de ce alege concurentul respectiv. Este un spectacol foarte antrenant pentru public, iar fără această parte concursurile de culturism şi-ar pierde mult din spectaculozitate.
Ultimă rundă durează câteva minute şi se numeşte posedown. Aici, finaliştii se plimbă liberi pe scenă şi prezintă poziţii cât mai avantajoase şi impresionante, iar fanii scandează numele favoriţilor. În final, se face premierea, începând de la ultimul loc până la primul.
Articol scris de Octavian Hart. Foto: arhivă personală
Leave a Reply