„Paris, 8 martie 1970. Ne calificasem în finala Campionatului Mondial și eram cu echipa națională la hotel Hilton. Coleg de cameră îmi era Gheorghe Gruia, cu care am stat mult timp pe parcursul celor șapte ani cât am fost coechipieri la echipa națională. Ora 14:20, suntem în camera de hotel; la ora 19:00 avea loc finala. La un moment dat se aude o bătaie în ușă. Deschid, în fața mea se afișează un bărbat înalt, bine îmbrăcat, la vreo 38-40 de ani. Intră, ne salută într-o franceză impecabilă, apreciind că este Campionatul Mondial, iar noi, românii, fiind jucători de lot național se poate adresa în orice limbă pentru a putea începe un dialog. Se prezintă, ne spune că este reprezentantul firmei Hummel și ar dori să vorbească cu domnul Gruia (avea un pachet sub braț). Eu, fiind în primul pat, îl îndrum către George. Se duce către el, se prezintă și îi spune că ar dori să îi ofere din partea firmei Hummel să probeze niște pantofi de joc pentru handbal, foarte buni și apreciați. Îi precizează că pentru ei ar fi ceva deosebit dacă Gheorghe Gruia, declarat la momentul respectiv cel mai bun jucător al handbalului mondial, ar juca în asemenea pantofi. Gruia pune cutia pe pat, începe să probeze pantofii, se uită spre mine și afirmă: «Cornele, mă simt bine, îmi plac»
Omul văzând că Gruia are aprecieri pozitive asupra calității pantofului, a început să îi spună: «Dacă o să jucați în pantofi Hummel în această finală, firma noastră vă asigură echiparea pe an pentru dumneavoastră, pentru familia dumneavoastră și vă facem un contract să jucați în Hummel patru ani de zile.» Aceasta a fost toată discuția între cei doi. Gruia, încălțat cu pantofii, începe să se miște prin cameră și mă privește. Eu îi răspund: George, hotărârea este a ta, te simți bine cu ei, vrei să joci, te bucură și te satisface oferta pe care ți-o face firma, discută cu ei și vedeți. Sau, amână-i să discutați mai târziu. Reprezentantul firmei de pantofi insista foarte mult să joace finala de la ora 19 încălțat cu acei pantofi. Ce gândeam eu în acel moment: Dacă George vrea să joace cu ei, cine poate să îl oprească?! Eu, prietenul lui, nu puteam să îi spun să nu joace. Antrenorul nu putea să îi spună acest lucru deoarece avea nevoie de el să joace în cele mai bune condiții, echipa nu putea juca fără George Gruia. Deci, decizia era numai a lui! Dorea să joace în Hummel, juca! Nu exista forță care să-i spună să nu joace! George a probat echipamentul respectiv: «Cornele, sunt buni, îmi vin bine, însă…» Scoate pantofii din picioare, se așază pe pat și spune: «Totuși, nu pot să joc în ei. Mă simt bine, îmi plac, au și o ofertă care ar putea să mă tenteze, dar nu pot juca cu ei. Ce-o să spună colegii, sau ce o să spui tu? Tu ești prietenul meu, suntem colegi de club (Steaua București), colegi la echipa națională, stăm în aceeași camera de șapte ani, dar ce-o să spună restul jucătorilor? Uite, Gruia joacă cu alți pantofi decât noi!» Noi jucam pe vremea aceea în Adidas, firmă care susținea toată echipa. Însă, atunci nu putea să îl oblige nimeni. Și cu toate acestea, el a spus NU. I-a întins pantofii persoanei și i-a spus: «Jucăm finala, dacă te interesează persoana mea după ce o vom câștiga, mă cauți și voi face contract cu tine, dar în această seară joc în pantofi Adidas, așa cum joacă toată echipa mea!» Francezul și-a luat rămas bun și a plecat. Ce spune asta despre un coleg de echipă? Foarte mult! Ce spune asta despre forța grupului? Foarte mult! Grupul a fost singurul la care s-a gândit și față de care a spus că nu este bine să facă acest pas. Atunci sunt explicabile rezultatele acelei echipe de atunci care a câștigat Campionatul Mondial în 1961, 1964, 1970, 1974 și două medalii de bronz. Cu această scenă am spus tot ce se putea spune despre dăruire, motivație, determinare, forță de grup! Această întâmplare mi-a evidențiat caracterul unui prieten, unui coleg de-al meu și în același timp m-a făcut să înțeleg și să spun mai departe de ce handbalul a fost 20 de ani foarte puternic”, ne-a împărtășit vizibil emoționat și melancolic, fostul handbalist Cornel Oțelea.
Pe vremuri campioni mondiali, în prezent nu ne calificăm la turneele finale
Suntem în tabăra handbalului, unul dintre sporturile care a făcut senzație în urmă cu jumătate de veac, când a obținut rezultate care vor rămâne veșnic în istoria națiunii noastre. Interlocutorul nostru, generalul Cornel Oțelea, a reușit să ne impresioneze prin mărturisirile făcute și să ne transpună în anii ’60, când era handbalist la echipa națională. Este unul dintre cei mai buni și mai apreciați handbaliști ai României, a câștigat trei titluri mondiale, Cupa Campionilor Europeni ca jucător (1968) și antrenor (1977), ambele cu Steaua București. A fost antrenor al naționalei României de handbal masculin (medalie de bronz la CM 1990), iar din 2008 a fost antrenor al echipei de handbal masculin Steaua București. Colonelul Cornel Oțelea din Ministerul Apărării Naționale a fost înaintat la gradul de general de brigadă (cu o stea), fiind trecut ulterior în rezervă la 31 decembrie 1997. „Nu am întrerupt niciodată legătura cu activitatea sportivă. Din 1998, de când am ieșit din activitatea concretă, am fost timp de 10 ani de zile președintele Comisiei Tehnice Olimpice și membru în Comitetul Executiv al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. În acești ani, împreună cu membri comisiei, am analizat și avizat tot ce înseamnă planurile de pregătire ale loturilor olimpice și ale sportivilor olimpici. Din 2008, până în prezent, desfășor activitate de consiliere pentru cine solicită, o fac cu mare plăcere și rămân la prima mea iubire, handbalul”, a explicat marele Cornel Oțelea.
Ce însemna handbalul la acea vreme, performanțele obținute atunci, cum au reușit să obțină acele rezultate deosebite și cu ce se confruntă sportul românesc în prezent, ne-a mărturisit cel care și-a dedicat viața handbalului: „Este o întreagă problematică. Nu pot să dau soluții miraculoase, putem doar discuta de realitatea care există. Ca să discutăm ce a fost handbalul și ce este astăzi, putem să evidențiem câteva idei. Din păcate, din 1990, până în prezent, sportul nu s-a bucurat de sprijinul societății românești în totalitate, pentru ca el să poată fi un ambasador foarte bun pe plan internațional al României. În clipa în care cei care conduc și hotărăsc destinele unei națiuni spun că sportul ca activitate nu intră în prioritățile societății respective, sigur că el este tratat la anexe. Tratat așa cum sunt tratate inundațiile, cărora li se acordă importanță doar când apar, nu se face nimic pentru a le preveni. Așa este și în sport, apar campionatele mondiale pe ramură de sport, politicienii sunt acolo să se fotografieze dacă sunt rezultate. Vin Jocurile Olimpice din patru în patru ani, pentru două-trei luni din anul olimpic, guvernul și structurile care sunt îndreptățite să ia decizii, acordă atenție sportului. Doar atunci! Însă, atunci nu poți face mare lucru, această activitate de susținere a sportului trebuie să fie un flux continuu. Toate acestea, îmbrăcate în haina care a însemnat o ușoară indiferență sau stare de suficiență din partea celor care au hotărât destinele României pentru sport, au adus sportul în acest reflux, în această scădere continuă a performanțelor, handbalul înscriindu-se și el aici.”
Cornel Oțelea: „Ne place să ne refugiem în trecut”!
De ce tot timpul ne uităm în urmă la ce-a fost, de ce nu încercăm să ne creăm un nou cadru solid, să privim în urmă doar pentru a ne mândri cu reușitele trecutului și să luptăm pentru un viitor construit prin propriile forțe? „O influență negativă asupra rezultatelor sportive este aceea că nouă, românilor ca popor, atitudine, comportament, ne place foarte mult să vorbim de trecut mai ales dacă el este luminous, glorios. Tot timpul vorbim despre cum a fost, ce frumos, ce înălțător, ce puternic, ce profund… Puțin despre prezent, iar despre viitor, cu atât mai puțin. Neavând nici planuri de interes național, ne place să ne refugiem în trecut. Generațiile de astăzi, cele care pot să influențeze mersul societății, care sunt implicate în sport sau structurile sportive care trebuie să coordoneze, să conducă activitatea sportivă, trebuie să vorbească din ce în ce mai puțin de trecut, trebuie să corecteze prezentul și mai ales, trebuie să construiască pe baze solide, viitorul. Dacă preocuparea lor nu va fi de astăzi înainte, ci mereu de astăzi înapoi, noi nu putem să ne ducem către niște ținte pe care să ni le propunem că vom putea să le realizăm. Sportul, performanța pentru a fi realizată are nevoie de condiții, infrastructură, antrenori specializați, materiale sportive pentru pregătirea lor. Pentru a ajunge în vârf ne trebuie și o motivare, sportivii trebuie să fie susținuți și sprijiniți din toate punctele de vedere pentru ca ei să se poată ocupa numai de sport, de performanță. Patriotismul este una dintre calitățile de bază ale unui performer. Fără patriotism, fără dorința de a-ți apăra și a-ți reprezenta cu cinste țara ta, nu se poate face performanță, pentru că aceasta cere sacrificii. Ca să faci sacrificii, trebuie să ai o susținere. De ce mă sacrific? Pentru că sunt român, patriot, vreau să fiu acolo sus! Acest lucru a dispărut după ’90. Dacă dorim să sprijinim, să tragem un semnal de alarmă, atunci trebuie să intrăm în profunzime și să spunem lucrurilor pe nume. Dar probabil o voce astăzi, una mâine va trezi poporul la realitate”, a afirmat fostul căpitan al echipei naționale de handbal.
Zile întregi aș asculta poveștile unui astfel de om, aș trăi clipe pe care vremurile noastre nu ni le permit, mi-aș închipui cum este să fii cel mai bun, să trăiești pentru sportul pe care îl practici, să dai totul pe teren și să faci orice pentru a ajunge pe „Everestul” sportului. Din păcate, timpul nu ne permite și nici spațiul. După câteva ore de discuții cu domnul Cornel Oțelea, toate paginile revistei noastre ar fi acoperite. Cu legende, cu povești, cu sportivi adevărați și cu medalii! Fostul handbalist a concluzionat: „Sunt aspecte care trebuie corectate. Există modele în străinătate pe care ar trebui să le preluăm. Noi nu vrem să luăm aceste modele viabile în anumite țări și să le implantăm în România, adaptându-le la noi. Noi vrem să facem altele… Aceste lucruri trebuie gândite, judecate. Sper că generația voastră și cea care vine din urmă și preia destinele acestei țări să fi înțeles menirea ei și să spună: «Ajunge, nu se mai poate cu impostura și rezolvarea lucrurilor după ureche». Fiecare aspect pe care îl ascultăm trebuie așezat pe o fundație reală, concretă. Dacă nu facem acest lucru, ne vom întâlni data viitoare, peste 30 de ani și o să discutăm. Însă, eu nu mai am timp… Peste 30 de ani o să discuți cu altcineva, care o să spună probabil ce ți-am spus și eu, și atunci o să te gândești la spusele mele și o să te întrebi: «Iar vorbim despre trecut? Și nu discutăm prezentul și viitorul?»”
Nici eu nu mai am timp… Mi-e teamă că nu o să am timp să abordez toți eroii sportului românesc, și că o să îi lăsăm să plece fără să le oferim șansa de a-și prezenta povestea.
FOTO: Wikipedia
* Articol publicat în numărul 48 (aprilie) al revistei Sport Revolution
Leave a Reply