După glorie şi triumf urmează decadenţa…
E o lecţie pe care istoria pare a încerca să ne-o transmită. Uneori vechea glorie reînvie, dar alteori, declinul e mult prea distrugător….
Totul a început după ce marmura a vorbit, după săpăturile arheologice de la Olympia, ce îl fixau ca prim învingător pe Korebus, Jocurile Olimpice antice au durat şase sute doisprezece ani, cu o sută cinci zeci şi trei de ediţii neîntrerupte.
Au fost douăsprezece secole când spiritul Olympiei era pretutindeni şi hrănea o lume în armonie şi înţelepciune, genera libertate, putere, frumuseţe, creativitate.
A fost perioada de avânt olimpic, întruchipat în frumosul anatomic şi moral, reprezentat de imaginea Discobol-ului lui Miron, şi Dorifor-ului lui Polyklet, perioadă cântată cu entuziasm de Pindar.
Idealul kallos kai agathos, în care omul este creator (pygmalion) şi operă desăvârşită (galatee) în acelaşi timp, acoperind dorinţa de glorie şi renume (filotomia), de aspiraţie, virtute şi desăvârşire (alethea), de recunoaştere a valorii (kleos).
Simbolul revistei noastre, Discobol-ul, are în mână discul, pe care e marcat mesajul lui Yphythos – Pacea sacră, ce se alătură fericit, jurământului lui Hyppokrate din Cos. A fost perioada ,,gloriei fără frontiere“, unde victoria în întreceri era cel mai râvnit eveniment, numele învingătorului, însoţit de cel al cetăţii, făcea ocolul Eladei.
Primiţi acasă cu mari onoruri din partea concetăţenilor, eroii deveneau argumente de mândrie, ridicându-li-se statui, consacrându-i ca mari personalităţi istorice.
Începută în 164 î.e.n. şi continuată până în 393 e.n., perioada greco-romană marchează declinul spiritului olimpic, acesta degradându-se pe zi ce trece, stadioanele transformându-se în ,,circ“, ajungându-se la tulburătorul tablou police verso, vechii atleţi eleni, fiind înlocuiţi cu gladiatorii. E o lecţie care ar trebui să fie luată aminte şi azi, că, după glorie şi triumf urmează decadenţa şi…. ce e de făcut ca istoria să nu se repete?!… E o lecţie de care trebuie să ţinem cont. Spiritul mercantil şi-a pus amprenta, cazurile de fraudă apar tot mai des, degradarea morală se amplifică, idealul armonios devine amintire, cele două componente ale educaţiei – fizică şi intelectuală – ajung în antiteză, despărţindu-se tot mai mult.
Şi când te gândeşti că romanii, care i-au cucerit pe greci, voiau să le semene… dar, câtă diferenţă!… Socrate a atras atenţia asupra necesităţii de a reflecta la ce e frumos, ce e urât, ce e drept şi nedrept, înţelept şi nebun, curajos şi laş, cetate şi cetăţeni, guvernare şi oameni capabili de guvernare, care sunt lucrurile ce înnobilează pe om…. şi, poate nu întâmplător, tocmai el a fost acuzat de imoralitate şi condamnat la moarte, ducându-şi singur la îndeplinire verdictul!…
În acest timp, mercenari plătiţi au luat locul superbilor atleţi, magnaţii turfului sunt încoronaţi câştigători olimpici, iar Grecia neputincioasă se cufundă în declin… (altă lecţie pentru noi, cei de azi…).
Urmează momentul Nero, care reprezintă măsura decadenţei Jocurilor Olimpice… după ce amână data de începere din anul 65 în anul 67 î.e.n., lucru nemaipomenit până atunci, pentru o vizită în Egipt, se prezintă în Olympia, în calitate de concurent (un fel de variantă antică pentu preşedinte jucător de azi…). 5000 de soldaţi, care îl escortează la Olympia, devin suporteri plătiţi să creeze o atmosferă favorabilă Cezarului bufon… Culmea, câştigă cursa de care după ce cade, este ridicat şi nu termină parcursul, însă din înalt ordin helladonicii (arbitrii) îl anunţă învingător!… Mai mult: câştigă şi proba de actorie şi muzică!…
Juvenal caracterizează perioada prin formula panem et circenses, de fapt mai mult circ decât pâine (priviţi cu atenţie ce se întâmplă azi în România şi veţi înţelege, poate, încotro ne îndreptăm! La nivel de politică, guvernare şi guvernanţi).
Aşadar, s-au scurs alţi 550 de ani, 138 de ediţii numite greco-romane, ce exemplifică declinul olimpismului.
Clasa dominantă nu a mai fost interesată să participe la jocuri, pregătirea fizică a ajuns la pământ şi, mai ales, nedorită, pentru că, mai nou, luptau mercenarii şi străinii, profesioniştii – de multe ori oameni fără ţară, ba chiar şi fiarele sălbatice (pentru analogie a se vedea ce se întâmplă la jocurile sportive azi…).
În transplantarea de la Olympia la Roma a jocurilor s-a abuzat de om, la Colloseum. Acolo, în arenă, gladiatorii impozanţi prin ţinuta războinică, cu ochii plini de cruzime, fie că erau mirmiloni sau retiari (după armele folosite – spadă şi scut, respectiv, lance şi plasă) aveau un singur gând – să ucidă pentru a supravieţui. Când intrau în arenă, gladiatorii se adresau potentatului vremii cu cuvintele: morturi te salutant! (muritorii te salută!) şi terminau aşteptând clemenţa Cezarului prin semnul police verso (care putea însemna viaţa sau moartea, în funcţie de poziţie).
Încercarea de a imita jocurile grecilor a devenit o parodie ce a eşuat în grotesc (nu e exclus să mai vedem aşa ceva şi azi). Ca o expresie a degradării a relaţiilor umane, Plaut a lansat celebra maximă homo homini lupus (omul e lup faţă de om), căreia marele Seneca îi răspunde mai târziu prin alta nu mai puţin celebră – homo res sacra homini (omul este lucru sfânt pentru om).
Oare cât va trebui arenelor sportive de azi să îi priceapă? peste Olympia se aşterne liniştea după năvala gothi-lor, după ce imperator-ul Theodosiu al II-lea i-a dat foc, restul făcându-l cutremurele de pământ, inundaţiile râurilor Alfeu şi Kladeos, care, până atunci îi dădeau viaţă…
Jocurile Olimpice, fala antichităţii, părăsesc arena şi scena istoriei, însă spiritul lor va dăinui veşnic, înfruntând veacurile şi frământând pe cei care vor veni.
Orice amurg, deşi pare ultimul, nu e absolut…
În orice apocalipsă se naşte o auroră, spunea Petru Creţia…
A urmat lupta religiei creştine împotriva idealurilor umane elenistice şi olimpice, timpul destinat cultivării corpului va fi afectat de noua religie rugăciunii şi în locul alimentaţiei sportive va apărea postul…
Acest trend va dura cincisprezece secole, până la Renaştere.
Dacă acceptăm că istoria este oglinda retrovizoare a lumii, trebuie să acceptăm şi imperfecţiunile ei. După Homer, istoria ţine de arta de a îmbrăca trecutul îndepărtat cu veşmintele vremii tale; unde se termină legenda – începe istoria, la frontiera dintre real şi plăsmuire este domeniul miracolului. Putem vorbi de greci ca de nişte creatori ai celui mai lung registru mitologic, ce au construit o galerie monumentală de eroi, atribuindu-le virtuţi, împrumutându-le acte omeneşti, uneori exagerate, o oglindă care a reflectat mai mult decât adevărul…
Poetul Palladas, cântând a Greciei cădere, mărturisea cu amărăciune: oare am murit şi doar ne pare rău că trăim, nouă elenilor căzuţi în nenoroc? când luăm drept viaţa ce e numai vis… sau poate noi trăim şi viaţa a murit…
Atunci, în vârsta de aur a Jocurilor antice, orice încălcare de regulament era pedepsită cu amenzi grele, şi cu banii obţinuţi se realizau statui de bronz, cu înfăţişarea lui Zeus, numite zanes-uri. După viclenia tesalianului Euporos, care pentru a câştiga proba de pugilat şi-a cumpărat adversarii (învingătorii de la ediţiile precedente – Agetor, Pryton şi Fromynton) au mai apărut alte şase zanes-uri, când Kalypos şi-a mituit adversarii la pentatlon, aducând ruşine Atenei, care a plătit amenda falsului învingător, ce era …nesolvabil. Acestea au fost statuile de la poalele muntelui Kronion, martorii muţi ai necinstei.
Unde ar putea fi astăzi statuile timpului nostru, zanes-urile contemporane?
Când ne vom putea învăţa lecţiile pe care istoria ni le oferă, poate că vom afla calea de ieşire din declin…
Articol publicat în nr.53 al revistei Sport Revolution
Leave a Reply