Pe locuri, fiţi gata, START!

Sportivi, antrenori, coordonatori de secţii, șefi de cluburi, de federaţii, am scris despre toate categoriile din sportul românesc, i-am susţinut, i-am aclamat, i-am contestat, le-am ascultat poveștile, problemele, realizările și le-am dezvăluit mai departe cititorilor. O parte a sportului însă nu a fost abordată la nivelul la care merită. Deși este esenţial, tot timpul arbitrajul este uitat în spatele unui fluier sau unui start, unui megafon, unui cronometru, fanion, pistol cu capse sau cartonaș. Am avut onoarea să primesc startul la întrebări de la Otto Tomiuc, arbitru interna­ţional şi starter oficial la șapte olim­piade. Alături l-am avut și pe Marian Ioniţă, cel care i-a călcat pe urme și a ajuns la fel de respectat în lumea arbitrajului.

Mă simt ca în faţa unor enciclopedii, le studiez atent, îmi oferă detaliile de care am nevoie, dar au o calitate în plus: mă pun pe gânduri. Deși nici părinţii mei nu se născuseră când cele două personaje erau pe cele mai înalte valuri, iar eu am citit despre anii ’50 doar în cărţile de istorie, cei doi au reușit să mă transpună în lumea lor, în urmă cu zeci de ani când erau apreciaţi, erau respectaţi și le erau recunoscute meritele. Acum este greu, trăim într-o socitate care pune preţ pe orice altceva și nu pe valoare, care uită de unde a plecat, care nu își amintește de oamenii cu adevărat importanţi, care nu îi mai promovează și îi lasă să îi așterne bătrâneţea. Noi vrem să le fim alături și în anii bătrâneţii când mai sunt doar pe valul amintirilor.

Doi caiaciști de valoare, care au fost în bărcile învingătoare din anii ’50, respectiv ’70, iar mai apoi s-au dedicat arbitrajului. Născut în Cernăuţi la 26 ianuarie 1930, Otto Tomiuc a intrat în lumea sportului la 17 ani, când a avut primul contact cu sportul, dar nu la kaiac-canoe, ci la box: „Doi ani m-am pregătit cu un mare maestru, Lucian Popescu, și când mama mi-a vazut numele pe afișul unui concurs, a trebuit să renunţ. M-a asigurat că dacă vreau bătaie, mi-o oferă zilnic. În primavara lui 1949, fiind pe malul lacului Floreasca am fost cucerit de bărcile caiaciștilor și așa am ajuns la clubul „Dor de ducă”, primul meu antrenor fiind Radu Spati. Am făcut parte din echipa naţională de kaiac, participând în 1950 la întâlnirea bilaterală București-Budapesta și în 1953 la Festivalul Tineretului din București. În anii 1954 și 1955 am câștigat campionatul de mare fond pe Dunăre – 870 km, cu Clubul Metalul, din care făcea parte și întreprinderea în care lucram. În 1955 am cochetat cu skiful, unde în finala Campionatului pe Snagov am obţinut locul III skif 4 fără cârmaci, după Dinamo și Steaua, concurând pentru „Constructorul București”, antrenor Gheorghe Gheorghiu”, ne-a povestit marele arbitru.

Otto Tomiuc, cunoscător de opt limbi străine

În 1955, Otto Tomiuc a fost ales președintele Comisiei Municipale de Sporturi Nautice până în 1970. Pe vremea aceea, exista Federaţia de Sporturi Nautice care cuprindea trei discipline – yachting, skif și kaiac-canoe. „În ’55 când s-a hotărât separarea disciplinelor și înfiinţarea a trei federaţii noi, eu am optat pentru kaiac-canoe, unde am fost ales președintele Comisiei. Am făcut parte din biroul Federaţiei de Kaiac-Canoe, ca vicepreședinte de două ori și președinte al Comisiei de competiţii și arbitrii timp de aproape 12 ani. Tot în 1955 am dat examen de arbitru intern de kaiac-canoe și yachting. La kaiac-canoe am oficiat ca Starter și am făcut parte din juriu. În 1965, la Campionatul European de Kaiac – Snagov) am dat examen de arbitru internaţional, în limba germană, la propunerea antrenorului emerit Radu Huţan (Dinamo)”, și-a amintit ca și cum se întâmplase ieri, Otto Tomiuc.

A urmat o carieră impresionantă pentru domnia sa, timp de 36 de ani, între anii 1965-2001, a oficiat ca starter la diferite competiţii internaţionale: 7 olimpiade, 28 mondiale seniori și juniori, 15 campionate europene seniori și juniori, campionate balcanice, mediteraneene, preolimpice și alte regate. La cei aproape 84 de ani ai săi, domnul Otto, care era atât de respectat pe vremuri și a arbitrat pe întreg globul pământesc, privește în urmă cu melancolie dar entuziasm în același timp pentru că a reușit să facă performanţă de-a lungul carierei: „Am fost pe toate continentele, cunosc germana, rusa, polona, ceha, sârba, franceza, ucraineana și puţin engleza. M-am căsătorit în 1980 cu Adriana Tarasov, fostă caiacistă și ea. A fost la Steaua din 1974 și a obţinut în Bulgaria în 1976 locul IV, în 1977 în Iugoslavia locul III și în 1978 în RDG tot locul III. Fiica noastră are o fetiţă, pe care am botezat-o după numele mamei, Olga. Este sunt bucuria mea. În decursul îndelungatei activităţi, nu am primit nicio distincţie sau alte stimulente materiale. Am primit, în schimb diplome de la toate competiţiile internaţionale. Din păcate, după alegerile din 2002, nu am mai fost ales în nicio funcţie, dar mi-au fost înmânate diplome de merit, plachete și trei cupe pentru merite deosebite. În anul 2004 am fost distins cu merit în activitatea sportivă clasa a II-a din partea Guvernului României, care mi-a oferit și indemnizaţie viageră de merit, instituită de la 118-2002 pentru sportivi, antrenori și arbitrii.”

Marian Ioniţă: „Mă uitam la campionii vremii ca la niște zei!”

Marian Ioniţă născut în 1945, a fost de mic copil iubitor de sport: „Înainte de a fi arbitru, eu am fost sportiv în ciuda handicapului pe care l-am dobândit la o vârstă fragedă, doi ani și jumătate – poliomielită. Îmi plăcea fotbalul dar singurul sport unde m-am pliat a fost kaiac-canoe, pe care am început să îl practic la vârsta de 15 la Progresul, care avea bază pe lacul Floreasca. Apoi m-am mutat la Școala Sportivă de Elevi nr. 2, unde era Corneliu Bârsănescu șef de catedră. Eu eram pasionat de sport, știam de toate rezultatele obţinute, ascultam transmisiile, eram deja familiarizat, îl vedeam tot timpul pe campionii acelor vremuri și acest lucru m-a ambiţionat, mă uitam la ei ca la niște zei. Am muncit mult, trăgeam de înnebuneam, de aici și porecla „Calul”, trăgeam ca un cal. Am ieșit campion la juniori, iar în 1963 am ajuns la Dinamo, unde am stat patru ani; mi-am văzut visul cu ochii, deoarece acolo erau idolii mei. Apoi am venit în București întâi la Olimpia, apoi la Voinţa.”

În 1975 drumul său avea să se îndrepte către arbitraj. „La o competiţie organizată în acest an, m-am întâlnit cu Otto, care a remarcat că sunt cel mai mare dintre sportivi și m-a chemat la arbitraj, m-a luat cu el la start. În primul an am stat la cântar, prima ucenicie a oricărui arbitru. Am învăţat meseria pe parcurs. După aceea am preluat conducerea Comisiei Municipale. După ’90 s-au făcut schimbări, am intrat în biroul federal, am stat 11 ani și m-am retras în momentul în care împotriva lui Bârsănescu se făceau niște sforării să îl dea jos. Eu am avut faţă de omul acesta un respect deosebit. În paralel cu sportul, am lucrat la Compania Poșta Română (din 1963). Chiar și acolo m-am luptat să fac cunoscut sportul acesta, să fac întâlniri, competiţii, reuniuni între marii sportivi și oamenii muncii. Am organizat în ’77 o întâlnire – schimb de generaţii cu ștafeta de aur, i-am invitat pe Aurel Vernescu, Vasile Dîba, Ivan Patzaichin, Toma Simionov. În anii aceia, sigla Poștei Române apărea pe echipamente, pe bărci, pe tricouri”, ne-a împărtășit Marian Ioniţă.

Să ne mai întrebăm dacă la ora actuală sunt meritele acestor oameni recunoscute? Au fost recompensaţi suficient? Federaţia îi prezintă ca pe niște eroi, ca pe idoli pe care ar trebui să îi aibă cei care vin din urmă? „La ora actuală nu mă bagă nimeni în seamă. Federaţia se pare că nu are niciun interes să se laude cu noi, nu ni se recunosc meritele așa cum ar trebui. Eu sunt unic în lume cu activitatea pe care am avut-o, intram și în cartea recordurilor, dar trebuie să plătești şi nu m-a ajutat nimeni,” încheie îngândurat Otto Tomiuc.

Pe locuri, fiţi gata, noi nu ne vom opri aici și vom aduce lună de lună în atenţia dumneavoastră poveștile celor care „Au fost odată.”

FOTO: Gabriel Rădescu

* Articol publicat în numărul 44 (noiembrie-decembrie) al revistei “Sport Revolution”