Legendele sportului românesc se află printre noi. Ele trăiesc, dar, în multe cazuri, sunt uitate de semeni şi îşi duc existenţa în anonimitate. În această situaţie se află fostul mare pugilist Vasile Tiţă, cel mai în vârstă medaliat olimpic în viaţă al României.
Acum 60 de ani, fostul bo­xer scria o pagină de aur în is­toria sportului românesc, câştigând medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Helsinki. Ar fi putut fi şi aur, dar a avut ghinionul să fie contemporan cu Floyd Patterson, unul dintre cei mai valoroşi pu­gilişti din istorie. America­nul l-a făcut K.O. în runda 1, iar peste patru ani urma să devină campion mondial la profesionişti.
În acea perioadă, Vasile Tiţă era un sportiv extrem de popular. Tribunele de pe stadioanele Republica sau Venus erau arhipline atunci când el boxa. Însă acele clipe par desprinse dintr-o altă epo­că pentru fostul campion. În prezent, Vasile Tiţă tră­ieşte într-un apartament din Berceni împreună cu soţia şi cumnata, care au grijă de el. Imobilizat într-un scaun cu ro­tile şi suferind de Alzhei­mer, fostul medaliat olimpic mai păstrează încă semnele luptelor din ring.
„Am boxat cu arcada spar­tă. Şi acum se mai cunoaşte. Dacă te uiţi bine, una din arcade e ciocănită“, ne spune Va­sile Tiţă.
La cei 84 de ani ai săi, ma­rele pugilist îşi aminteşte mai greu luptele pe care le-a purtat în trecut, dar, când vine vorba de colegii săi de ge­ne­ra­ţie, nu uită să menţioneze: „Nicolae Linca era un boxer excepţional. Când se urca în ring, dădea absolut tot. Mircea Dobrescu era la categorie muscă. Nu prea avea adversar, chiar şi în străinătate. Era un boxer extraordinar“.

„Corneliu Mănescu mi-era ca un tată“

Dialogul cu Vasile Tiţă este pe alocuri dificil, vârsta pu­nân­du-şi amprenta pe marele campion. Însă totul pare să se schimbe atunci când discută despre Corneliu Mănescu, fost ministru de externe al Ro­mâniei în perioada 1961-1972.
„Corneliu Mănescu nu lipsea de la niciun meci. Îi plă­ceau partidele de box. În 1955 a plecat în Japonia cu primul avion numai ca să vadă gala de box în care luptam. De câte ori îl vedeam, parcă îi vedeam pe părinţii mei. Aşa de mult ţi­neam la Corneliu Mă­nes­cu, care mi-era ca un ta­tă“, reme­mo­rează fostul bo­xer.
Din povestirile lui Vasile Tiţă nu lipseşte nici fostul său teh­nician, Marcu Spacov, de care îşi aminteşte cu plăcere: „Am avut un mare antrenor. Nu­mai când îl vedeam, îmi creşteau forţele de zece ori. Aveam o mare încredere în el. Avea şi un stil de a privi boxul. Nu mă trimitea direct la bătaie, ci exact când adversarul era pe terminate“.
Într-o perioadă în care foar­te puţini erau cei care ple­cau din ţară, Vasile Tiţă a avut de mai multe ori şansa să se stabilească peste hotare. Dând dovadă de patriotism, fostul campion a refuzat de fiecare dată.
„Mi s-a propus să rămân şi în Cehoslovacia şi în Franţa. La Paris m-au luat cu o săp­tă­mâ­nă înainte de a boxa cu re­prezentantul lor. Se rugau în genunchi să nu plec. Mi-au spus că îmi dau casă. Numai să rămân. Le-a plăcut felul în care am boxat, dar şi că l-am mai iertat pe francez. Îl fă­cu­sem K.O. de două ori şi apoi l-am lăsat“, ne-a spus Vasile Tiţă.
Privind în urmă, poate că de­cizia de a rămâne în România nu a fost cea mai corectă. Aceasta deoarece fostul mare campion aproape că a fost uitat de lume, soţia sa, Elena Tiţă, dezvăluindu-ne că puţini sunt cei care îi mai întind o mână de ajutor: „De ani de zile Federaţia de Box este inexistentă pentru boxeri. Nu primim nimic de la ei. Măcar să se implice, să se intereseze dacă mai trăieşte. În fond, sunt nişte cheltuieli foarte mari pe care le avem. Ne aju­tă Fundaţia Olimpică şi ne mai cumpără şi medicamente. Prin cei de acolo am făcut rost de acest cărucior“.
Din păcate, situaţia lui Va­si­le Tiţă nu este una singulară. Există multe legende care au re­prezentat ţara noastră cu mândrie şi care, în prezent, tră­iesc de pe o zi pe alta. Poa­te că ar fi momentul să deschi­dem ochii şi să învăţăm să ne pre­ţuim eroii până când nu este prea târziu.