Rob Kaman a fost considerat „cel mai bun kickboxer al sec. 20“. Deşi au existat sportivi care să-l învingă, Kaman avea ceva special: capacitatea de a controla lupta aşa încât chiar o victorie a adversarului era de obicei extrem de scump plătită, iar atunci când reuşea să se impună, putea încheia lupta cu procedee extrem de dificile tehnic, unele intrate în colecţiile de rarităţi ale sportului. Desigur, orice campion va spune că „secretul principal“ este munca, dar Kaman a accentuat că este un perfecţionist al vizualizării. „Construiesc mental imagini ale luptei şi le repet de mii de ori“, spunea Kaman.
Experimente de vizualizare în numeroase discipline sportive au dovedit că imaginarul are un rol important în perfecţionarea sportivului, cu condiţia să fie bine condus. Un studiu care a făcut modă acum ceva timp, fiind uşor de organizat şi reprodus, s-a efectuat pe un test al perfecţionării în aruncarea la coş. Au fost recrutate două grupe omogene de sportivi, fără antrenament specific în baschet. Gru pele au fost testate pentru aruncarea la coş, înregistrându-se raportul succes la eşec înainte de antrenamente. Apoi, una a fost antrenată să execute tehnicile de aruncare clasic, cu antrenor de baschet. Cealaltă grupă a primit imagini video cu execuţii şi sportivii, fără antrenament practic, au fost solicitaţi să vizualizeze mental de cât mai multe ori tehnicile. După trei săptămâni, grupele au fost testate din nou. Ambele au avut rezultate îmbunătăţite faţă de primele teste. Oarecum surprinzător, cei antrenaţi prin vizualizare au avut rezultate numai cu foarte puţin inferioare celor antrenaţi clasic.
Limita metodei: după cele trei săptămâni, cei antrenaţi prin vizualizare şi-au plafonat îmbunătăţirea aruncărilor, cei care lucrau practic devenind mai performanţi. Este evident că nici un sport nu poate fi lucrat cu mintea de pe o canapea, poate cu excepţia şahului. Este la fel de evident că imaginarul are conexiune cu realitatea. Din experienţa mea, sportivii din sporturi marţiale sunt foarte deschişi la explorarea acestor posibilităţi, dar metodele sunt frecvent plafonate de lipsa de corelare cu execuţii tehnice bune şi de lipsa de dezvoltare creativă dar şi aplicată la situaţie.
Există sportivi care aparent preferă să nu vizualizeze, exemplul tipic fiind Hoost, care a uimit lumea, când a devenit multiplu campion K-1, cu declaraţia că el nu urmăreşte niciodată înregistrări cu adversarii, nu vizualizează tehnici, nu-şi constituie scenarii. Din descrierile altor sportivi similari, aceşti sportivi au o stare „specială“ de concentrare în timpul meciului pe care o urmăresc, o focalizare intensă neţinând cu totul de raţiune, până la faptul că au probleme ulterior să-şi aducă aminte chiar şi detalii importante ale meciului. Unii au vorbit de ceea ce englezii numesc „tunnel vision“, percepţii distorsionate ale timpului, senzaţia că un eveniment rapid se produce lent, intuiţii despre acţiunile adversarului etc. În mod tipic, un asemenea sportiv, după o victorie categorică, vine la colţ şi îşi întreabă antrenorul cu o figură aiurită: Cum a fost? Ce am făcut? Am câştigat?
Pare surprinzător, dar nu este. Dacă în articolul precedent am vorbit de separarea funcţională „pe orizontală“ a sistemului nervos, emisfera cerebrală stângă având specializări diferite de cea dreaptă, indiciile de mai sus duc la o concluzie despre separarea „pe verticală“: Kaman este un exemplu de sportiv care utilizează etajele superioare ale creierului, cortexul, unde gândirea şi imaginaţia produc sinteze rapide, asumate conştient, asupra unei strategii. Hoost este la extrema opusă. Fără să desconsidere de fapt atenţia, tactica sau strategia, asemenea sportivi accesează (suspendând deliberat procese prea complicate ale cortexului) zona creierului intermediar, acolo unde avem „stocate“ instinctele şi comportamentele ancestrale pradă-prădător. Ei execută de fapt o „vizualizare dinamică“, şi anume optimizează prin concentrare capacitatea de a supraveghea adversarul, de a-i provoca greşeli şi de a-i anticipa acţiunile. Asemenea sportivi dovedesc frecvent intuiţii excelente asupra acţiunilor oponentului, părând că pot să le ghicească. De fapt, creierul intermediar, format de la nivelul reptilelor pe scara complexităţii biologice, deţine numeroase mecanisme prin care un „prădător“ (agresor) poate înţelege, din detalii aparent minore ale informaţiilor despre „ţintă“, lucruri importante privind ce urmează aceasta să facă. Nu este chiar o „ghicire“, ci frecvent o anticipare prin instincte. Fără a suspenda o parte din procesele conştiente, această zonă ar fi bruiată de activitatea luxuriantă a cortexului. De aici aparenta nevoie a sportivilor de acest tip să evite imaginarea prea multor detalii şi să se concentreze asupra esenţialului. Sportivii care vizualizează folosesc un antrenament care, pas cu pas, perfecţionează un plan până poate fi aplicat la foarte multe situaţii. Sportivii care accesează sfera instinctelor perfecţionează propriile execuţii până devin automatisme excelente, după care îşi concentrează resursele pe a răspunde cât mai rapid şi la obiect la acţiunile adversarului.
Leave a Reply