Tabloul jalnic al suişului în jos

După un ciclu olimpic care a convins pe toată lumea că sportul românesc este în colaps, că aceia care au condus acest fenomen în ultimii ani au reuşit să ne prezinte neputinţa, incompetenţa, nepriceperea, ce-ar trebui să se întâmple acum? Sigur veţi răspunde reformă, restructurare, reorganizare, revoluţie. Dacă da, atunci cu ce trebuie să începem, cu cine şi cum?

Cutremurul numărul 27, con­form teoriei lui Couvier, care nu crede în evoluţia lentă când trecem nepăsători la ce se petrece cu noi, trebuie să-l socotim un cataclism care trebuie să ne trezească. Primul lu­cru este cert: fenomenul spor­tiv nu mai poate fi stă­pâ­nit din cauza mulţimii de pro­bleme care depăşeşte puterea de cuprindere a unui condu­că­tor, oricare ar fi el, sau a unui grup de persoane (la sport şi agricultură se pricepe toată lumea, iar sportul a devenit o bagatelă). E nevoie de realizat tabloul actual al acestei acti­vi­tăţi, ecranul sintetic al unui sis­tem bolnav distrus de in­com­petenţi.
E imposibil să avem acces la totalitatea faptelor, trebuind să apelăm la o echipă care să beneficieze de tehnici de cu­noaş­tere elaborate ştiinţific. Trebuie să ne apropiem de cunoaşterea realităţii în totalitate. Asta înseamnă abordare ştiinţifică şi management performant. Resursele sunt se­cun­dare faţă de proiect. Aşa­dar, acest ecran în care cerce­tările operaţionale ne oferă ma­terial suficient pentru a stabili o strategie operaţională, ne obligă să apelăm la experţi, să alegem priorităţi în funcţie de timp, de proiectul prospectiv, de comparaţii. Matematica şi logica ei sunt chemate să ne ajute. Gata cu comentatorii aduşi zi de zi pe sticlă, care fac proză fără să ştie, cum interesant ne spunea marele Mircea Mariţa: „Opriţi minerii de su­pra­faţă, marinarii de uscat, miuţarii, cei care n-au făcut ni­mic în viaţa lor ca să ne conducă“.
Trebuie să înţelegem că sis­temul nostru cuprinde federa­ţii, secţii, cluburi, antrenori co­ordonatori, antrenori, spor­tivi, care vor trebui atent eva­luaţi. Mai trebuie să înţelegem că nu banii şi privatizarea for­ţată sunt soluţii, că nici sportul de masă, nici cel şcolar sau uni­ver­sitar, nici baza mate­ri­ală, nici selecţia, nici ştiinţa înal­tei performanţe nu pot fi privite decât ca părţi ale unui sis­tem. Să nu uităm că banii nu fac decât să ne trimită mai repede în iad.
Mare atenţie la gradul de autonomie a părţilor sistemului tocmai acum când descentralizarea ridică probleme noi şi bate la uşă. Subsistemele pot deveni foarte uşor provocatoare de haos, de instabilitate, chiar de desprinderea de sistem, ajungând o amenin­ţa­re. Hazardul ridicat de libera­lism la rang de principiu „laisser-faire, laisser-passer“ ne poate provoca nu o criză, ci sfârşitul. Aşadar, aducerea pe ecran a tuturor datelor necesare capătă o importanţă deo­se­bită pentru cei ce conduc sistemul.
Trebuie evaluate toate struc­turile şi componentele lor, federaţii, secţii, cluburi, an­trenori, sportivi… CSS-uri, LPS-uri, şcoli. Ne sperie poate volumul de muncă pentru aceas­tă operaţie, care nu poa­te fi făcută de oricine şi oricum. Spuneam cândva, în numerele trecute, că documentul cel mai important, deţinătorul băncii de date foarte util, dar nefolosit, este anuarul sportului românesc. Suntem în 2013, facem analize peste analize de sistem şi subsistem, iar „jude­că­torul“, anuarul din 2011, nici nu este apărut. Iată primul pas al haosului.
Momentul evaluării acestui ciclu, cel mai slab din 1956 încoace, acest loc 27, ne demon­strează că barca a luat apă. Atenţionam în titlu că e jale în sportul românesc. Există cluburi din cele 49 de CSM-uri, care n-au nicio legătură cu reprezentarea la Jocurile Olim­pice, Campionate Mondiale sau Europene. Aceste clu­buri au secţii care nu con­tează în clasamentele naţio­nale, secţii care au încadraţi de la doi sau trei antrenori până la zece; mulţi dintre ei nu au dat niciun sportiv la loturi. Piramidele performanţei la aceste secţii sunt inexistente. Raportul sportivi legitimaţi – sportivi medaliaţi la Naţionale şi promovaţi la loturi este catastrofal. Există cluburi cu opt sau zece secţii olimpice, iar punctele sunt aduse de sporturile neolimpice, precum arte marţiale sau modelism, care acoperă deficienţele, şti­ind totuşi că CSM-urile au fost înfiinţate în mod expres pen­tru sporturile olimpice.
Sunt federaţii de jocuri spor­tive care nu sunt clasate nici în primele 100 din lume. Ele lucrează de mult pe principiul lui Pierre de Coubertin din secolul XX: „Totul e să participi“. Trecând la sportivi, numărul lor este în scădere drastică. Creşte numărul copiilor şi pe măsură ce se în­dreap­tă spre seniori, acest număr sca­de alarmant. Din 200-300 de copii, doar unul se menţine în activitate. Abandonurile şi renunţările curg în lanţ. Selec­ţia de mult nu mai respectă modelul performant, apropiindu-se mai mult de sportul pentru toţi.
Mai recent, 67 de federaţii cer finanţare. Criteriile de fi­nan­ţare trebuie să fie şi criterii de evaluare: reprezentarea şi promovarea imaginii Româ­­niei pe plan internaţional; dez­voltarea pe plan naţional; tradiţia fiecărei federaţii; impactul socio-economic.
Aceste criterii trebuie pre­luate şi de secţiile din cluburi şi de cluburi. Atenţie la jocurile sportive, care sunt sub umbrela profesionismului, iar echi­­pele de club au alt statut, im­portantă fiind prezenţa naţi­ona­lelor în marile com­petiţii de la care absentează nemotivat.
În numărul viitor al revistei vă vom prezenta acel ecran de­spre care vorbeam şi cât de jalnic este fără ca nimeni să se sinchisească. Aşadar, evaluare la sânge pentru că excelenţa nu mai poate aştepta ca dile­tan­ţii să-i decidă soarta.