Caracter, onoare, onestitate: omul care formează oameni

A plecat în Statele Unite ale Americii ca să poată practica arte marţiale la un nivel înalt. A găsit dincolo de Ocean ceea ce căuta, respect şi recunoaştere, dar nu neagă faptul că inima i-a rămas în România. Este vorba de profesorul Florin Szondi, unul dintre fondatorii Federaţiei Române de Arte Marţiale şi practicant renumit în SUA, acolo unde şi-a adus contribuţia la dezvoltarea stilului Wushu. Am stat de vorbă cu Florin Szondi, de la care am învăţat foarte multe despre artele marţiale, despre viaţă, despre conduită morală. Şi pentru că nu vrem să păstrăm doar pentru noi aceste învăţăminte, vi le oferim şi dumneavoastră în cele ce urmează. În acest număr vă prezentăm continuarea interviului cu Florin Szondi.

S.R.: De la plecarea dvs. în stră­inătate, ce s-a schimbat în men­­talitatea românească mar­ţi­a­lă la nivel de conducere?
F.S.: De-a lungul vieţii suntem conducători şi executanţi, profesori şi studenţi. În pri­vin­ţa „mentalităţii marţiale ro­mâneşti“ nu pot spune că am o percepţie clară. Dacă s-a schim­bat ceva şi ce anume s-a schimbat în cei 22 de ani în managementul marţial sau în mentalitatea condu­că­torilor, este un subiect la care ar trebui să reflecteze cei direct im­plicaţi în coordonare şi cei care simt efectele. Cred că este crucial pentru bunul mers al lucrurilor ca fiecare să-şi facă propria analiză şi să ac­ţio­neze în conformitate cu conduita morală şi bunul-simţ. În orice domeniu, mentalitatea in­dividuală sau de grup se re­flec­tă în rezultate. Efectele po­zitive sau negative sunt sim­ţite de toţi şi depind de toţi. Eu sper ca şi în România să existe o preocupare tot mai res­ponsabilă în acest sens.

S.R.: Care sunt valorile pe care le predaţi elevilor dvs.?
F.S.: Aş începe cu onestitatea. Consider că dacă nu eşti sincer în primul rând cu tine însuţi, nu vezi calea! Ca­uţi, dar nu ştii ce cauţi. Ac­ţionezi în necunoaştere. Practicantul artelor marţiale trebuie să cu­noască dimensiuni­le reale ale momentului. Ori­ce deviere de la natural, fi­resc, îl înde­păr­tea­ză de drum şi de el însuşi. Arta marţială se practică în adâncul sufletului, în intimita­te, cu demnitate, decenţă şi res­pect pentru valorile vieţii. Asta cere un efort conştient şi constant de autoperfecţionare prin cu­noaş­tere şi armonie men­tală şi fizică. Eu spun stu­denţilor mei că nu au voie să atingă sabia dacă nu sunt sin­ceri.

S.R.: Ce aţi găsit în România la întoarcerea dvs. faţă de pe­rioada în care activaţi ca practicant?
F.S.: Am găsit aceeaşi ţară de legendă, cu oameni inimoşi aflaţi în căutarea căilor spre pro­pria identitate. Unii au re­uşit fără compromisuri. Alţii se lasă mânaţi ca şi în trecut dintr-un colţ în altul şi rămân suspendaţi în „căutări“.
Statistic, sunt mai mul­te cluburi şi stiluri decât în trecut şi o preocupare vi­zibilă în pro­movarea şi cu­noaş­terea feno­me­nului mar­ţial sportiv şi tra­diţional. Sporturile de contact au luat un avânt foarte mare. Sunt deja luptători foarte buni care au obţinut recunoaştere internaţională. Cluburile şi aso­ciaţiile fac eforturi mari pen­tru organizarea de semina­rii şi stagii conduse de ma­eştri străini, fapt care lărgeşte orizontul cunoaşterii. Este un me­diu mult mai deschis disciplinelor marţiale. Cu toate aces­tea, în anul 2009, când am revenit pentru prima dată în România, am observat că Taiji Quan-ul tradiţional era foarte slab reprezentat. Mă refer la toate cele cinci stiluri şi la nu­mă­rul practicanţilor. Pot spu­ne că stilul Chen era aproa­pe necunoscut. Acesta este şi motivul prezenţei mele pentru a 5-a oară consecutiv în România. Sunt onorat să reprezint şi să popularizez la cel mai înalt nivel programa autentică a stilului Chen pe care l-am învăţat de la ma­eştrii mei.
Despre activitatea competi­ţională sau alte evenimente or­ganizate de federaţiile pe sti­luri nu am foarte multe in­formaţii. Dar sunt convins că ele există. În sprijinul a ceea ce am afirmat mai sus nu pot să omit faptul că v-am întâlnit pe dum­neavoastră şi am întâlnit aceas­tă publicaţie, care se ri­dică prin conţinutul, varieta­tea şi valoarea subiectelor se­lecţionate la standarde in­ter­naţionale. Este o dovadă clară că sunt oameni ca şi dum­nea­voastră care fac ca lucrurile să se înfăptuiască şi o fac bine, profesional.

S.R.: Care este tradiţia stilului predat de dvs. şi ce şcoală ur­maţi (ca şi familie de prac­ti­canţi)?
F.S.: Stilul marţial Taiji Quan Chen este atestat oficial ca fiind primul sistem Tai­ji Quan. El a fost creat în perioada de tranziţie dintre dinastia Ming şi Qing în localitatea CHEN JIA GOU provincia Hennan, China. Acest stil a fost transmis din generaţie în generaţie, păs­trându-şi conţi­nu­tul marţial şi holistic până în zilele noastre. Avem privilegiul să fim contemporani cu cei patru arhaţi ai stilului tra­diţional Chen şi anume, Marii Maeştri Chen Xiaowang, Zhu Tiancai, Chen Zhenglei, şi Wang Xian, toţi reprezentând a 19-a generaţie Taiji Quan a familiei Chen. Alături de ei, discipolii aleşi să fie a 20-a ge­neraţie de reprezentanţi ai stilului poartă în continuare şta­feta stilului.
Eu practic organizat artele marţiale din jurul anilor 1976, perioada în care jucam handbal de performanţă. Am înce­put să învăţ şi să practic stilul Taiji Quan în jurul anului 1984. Primul contact autentic cu Wushu-ul l-am avut în anul 1989 în Beijing, China. În pe­ri­oada 1990-1998, am participat la toate campionatele na­ţio­nale de Wushu în probele de Taiji Quan, stilurile Yang şi Chen, formele com­pe­tiţionale organizate de F.R.A.M. În anul 1999, aflându-mă pe cont propriu la una din cele mai mari com­petiţii internaţionale de arte marţiale chinezeşti din Sta­tele Unite, am avut onoa­rea să-l întâlnesc pe cel care avea să devină primul meu pro­fesor de Taiji Quan, stilul Chen tradiţional, Marele Ma­es­tru Zhu Tiancai. În urma acelei întâlniri, m-am dedicat practicii şi aprofundării acestui stil şi acum îmi onorez mi­siunea de a-l practica şi promova alături de toţi cei care au avut privilegiul de a fi de­sem­naţi oficial a 20-a generaţie Taiji Quan ai familiei Chen. Am în­ceput promovarea stilului Chen tradiţional în România începând cu luna martie a anului 2009. Efortul meu de în­văţare continuă acum şi sub în­drumarea maeştrilor Chen Zheng Lei şi Chen Xiaowang.

S.R.: Care este abordarea chi­nezească între artele mar­ţiale tra­diţionale şi cele com­peti­ţio­na­le? Există o simbioză în­tre cele două?
F.S.: Domnule Octavian, tră­im în lumea simbiozelor. Totul este conectat, aşa a fost întotdeauna. Este o lege a universului. Ceea ce azi con­si­derăm a fi modern, devine tra­diţional în viitor.
Competiţia marţială a exis­tat întotdeauna. Ea este reflectarea conceptului Yin şi Yang în viaţa noastră. În trecutul îndepărtat, întrecerile mar­ţiale erau de cele mai mul­te ori soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, scopul lor fiind bineînţeles supremaţia unuia sau altuia dintre stiluri sau şcoli pentru atragerea faimei şi a cât mai multor stu­denţi. În zilele noastre, scopul competi­ţiilor este acela de a se reuşi o cât mai bună per­formanţă atle­tică în condiţii de întrecere stabilite prin regulamentele de concurs.
În China nu sunt conflicte de interes între arta marţială sportivă şi arta marţială tra­diţională. Ambele poartă denumirea de WUSHU. În ambele cazuri se urmăreşte îmbu­nătăţirea performanţe­lor uma­­ne. Întotdeauna arta tra­di­ţională va fi baza de ple­care a marţialităţii sportive. Feno­me­nul sportiv este o extensie a tradiţionalului. Aş pu­tea spu­ne că una o susţine pe cealaltă. În China sunt organizate în con­tinuare com­petiţii de an­ver­gură în stilurile tradiţionale. Multe dintre metodele de antrenament tra­diţional sunt folosite cu succes chiar şi în alte ramuri sportive. Personal, am implementat multe dintre mij­loacele specifice antrenamentului marţial în pregătirea fi­zi­că a handbaliştilor la nivelul lo­turilor naţionale de seniori fe­minin şi masculin, în perioada 1991-1994. Pot spu­ne că a fost foarte benefic pen­tru spor­tivi.

S.R.: Regretaţi că aţi părăsit „familia“ artelor marţiale din România?
F.S.: Aţi auzit dumneavoas­tră ca un luptător să uite de sabia lui? Sunt multe de făcut, nu este timp pentru regrete. Universul nu cunoaşte acest cuvânt! Eu nu am părăsit comunitatea artelor marţiale din România. Sunt unul dintre pionierii artelor marţiale din Ro­mânia. Sunt unul dintre Mem­brii Fondatori ai F.R.A.M. şi membru pe viaţă al Federaţiei Americane de Wushu – Kung Fu. Cum aş pu­tea să părăsesc crezul, spi­ritul şi calea? Îmi continui misiunea de student şi dascăl oriunde m-aş afla. Ca dovadă, acum sunt aici, în România, şi continui să am relaţii exce­len­te cu mulţi dintre vechii prac­ticanţi de Wushu, Karate, Taekwondo, Judo, Aikido, Ju Jitsu şi cu persoane din alte ramuri sportive.
Eu consider că lumea însăşi este o familie marţială. Este lu­­mea practicanţilor vieţii prin credinţă, demnitate, onestita­te, respect şi recunoaş­te­re re­ci­procă ca şi creaţie a Divi­ni­tă­ţii. Această lume nu are gra­niţe culturale sau teritoriale. Daţi-mi voie să vă spun că familia mea este ome­nirea în­săşi. Cei care gândesc şi ac­ţi­o­nea­ză împotriva legilor naturii şi universului sunt de fapt aceia care părăsesc nu numai aceas­­tă mare şi minunată fa­milie, ci şi calea artelelor mar­­ţiale odată cu ea. Cre­deţi‑mă că ei au ce regreta! Timpul pierdut…