Acum 40 de ani, pe data de 10 martie 1974, naționala de handbal masculin a României reușea să câștige al patrulea și ultimul său titlu mondial. În finală, handbaliștii români au învins chiar țara gazdă, Germania de Est.
Perioada de dominare colosală a handbalului mondial de către țara noastră a început în anul 1961, când România a cucerit pentru prima oară titlul de campioană a lumii după un meci dramatic în care a învins în prelungiri Cehoslovacia. Tricolorii s-au impus și la următoarea ediție, cea din 1964, 25-22 în finală cu Suedia. A urmat un loc trei ocupat în 1967, după care un nou trofeu mondial câștigat în Franța, după o finală împotriva Germaniei de Est încheiată 13-12 după prelungiri.
Următoarea ediție a avut loc în anul 1974 chiar pe terenul nemților, care nici măcar nu conepeau să nu se încoroneze campioni ai lumii. Primul meci al tricolorilor din grupe a fost împotriva Poloniei, pe care băieții antrenați pe atunci de Niculae Nedeff l-au câștigat cu 18-14 în fața unei săli arhipline care a sperat neîncetat la un pas greșit al românilor. Mult mai clară de atât a fost victoria din cel de-al doilea meci, 21-11 cu Spania, iar România era deja calificată în grupele semifinale. Suedia a produs surpriza în ultima etapă, pe fondul unui joc relaxat al românilor, și s-a impus cu 20-18, însă naționala noastră s-a calificat de pe primul loc. Alături de noi a mers în prima grupă semifinală și ocupanta locului secund, Polonia.
Aici, România a intrat cu cele două puncte obținute în fața polonezilor și avea să mai înfrunte Danemarca și Cehoslovacia. Niciuna dintre cele două echipe nu a pus vreun moment probleme tricolorilor, care s-au impus clar cu 20-11, respectiv 20-13. Astfel, România se califica en-fanfare în cea de-a doua finală consecutivă de Campionat Mondial. Adversara era aceeași din ediția precedentă, Germania de Est, de data această susținută frenetic din tribună. “Nemții își doreau enorm revanșa. Desigur, și noi ne-o doream la fel de mult, ca să le demonstrăm că îi putem bate și la ei acasă. Îmi aduc aminte aproape fiecare fază, nu au cum să nu îți rămână în minte. A fost un meci în care am început ezitant, am fost conduși la pauză cu 8-7, însă am câștigat în final cu 14-12. Îmi aduc aminte și acum că abia la 14-11 am fost siguri de victorie. A fost o bucurie generală.”, își amintește cu deosebită plăcere Ștefan Birtalan, golgeterul finalei cu șapte goluri și al întregii ediții de Campionat Mondial cu 43 de reușite.
România devenea astfel pentru a patra oară campioană mondială, performanță care nu a fost depășită nici până în ziua de astăzi, ci doar egalată de Suedia și Franța. Cum au reușit Birtalan, Gațu, Penu și compania să câștige aceste trofee la care acum nici măcar nu îndrăznim să visăm? “Rețeta”, spune Birtalan “a fost următoarea: foarte multe antrenamente, seriozitate, perseverență în tot ceea ce am făcut și un drag colosal pentru sport. Și nu în ultimul rând, mult entuziasm, cuvânt pe care sportivii din ziua de astăzi nu îl cunosc. Nu am fost doar colegi, ci și prieteni. Stăteam în cantonament câte nouă luni pe ani, petreceam mai mult timp cu ei decât cu soția. Noi am avut o echipă formidabilă cu jucători excepționali pe fiecare post. România avea la ora aceea pe fiecare post câte un jucător din primii trei ai lumii.”
Răsplata materială pe care au primit-o la vremea respectivă campionii mondiali pare derizorie privind din perspectiva sportului contemporan. Cea morală, însă este de neegalat: “După campionatul din ’70 ni s-a dat primă o sumă din care mi-am cumpărat un televizor alb-negru și un frigider, pentru care m-am bucurat enorm, deoarece nu le aveam. Apoi, pentru repetare de performanță în ’74, ni s-a dat o sumă de bani cu 50% mai mare. În schimb, am simțit din plin recompensa sufletească. Ne-am simțit extraordinar de bine pentru că a fost o țară întreagă alături de noi. Am fost așteptați la aeroport de o mare de oameni care au ținut să ne felicite.”
Referitor la posibilitatea de a mai exista în România o generație care să egaleze aceste performanțe, Birtalan se declară, pe bună dreptate, sceptic: “Pe vremea noastră erau 105 echipe de handbal în București. Circula chiar o glumă printre noi, spuneam că la fiecare chioșc era câte o echipă. În România erau 25.000 de jucători, acum abia dacă mai sunt 5.000. Eu sper să mai fie generații de handbaliști români care să reediteze această performanță, însă sunt convins că va trebui să mai curgă multă apă pe Dunăre până se va întâmpla asta.”
Echipa care a reușit să câștige titlul mondial în 1974
Alexandru Dincă, Cornel Penu (portari), Ștefan Birtalan, Liviu Bota, Adrian Cosma, Marin Dan, Cristian Gațu, Mircea Grabovski, Roland Gunesch, Gabriel Kicsid, Ghiță Licu, Ștefan Orban, Werner Stöckl, Mircea Ștef, Constantin Tudosie, Radu Voina.
Antrenor: Niculae Nedeff
FOTO: Jurnalul.ro
*Material preluat din numărul 47 al revistei Sport Revolution.
Leave a Reply