După o serie de interviuri ale unor mari glorii sportive, care s-au afirmat prin munca, talentul şi voinţa lor, în acest număr al revistei Sport Revolution vom căuta secretul succesului în sporturile de echipă. După o carieră de excepţie în cadrul C.S.Dinamo Bucureşti, ca voleibalist, antrenor şi şef de secţie, ieşit la pensie cu gradul de comisar şef de poliţie, Marian Păuşescu ne împărtăşeşte din culisele succesului unei mari echipe.
Palmares
Iubitorii sporturilor de echipă știu cum visul de a mai avea o echipă câștigătoare a Campionatului Mondial sau a Cupei Campionilor Europeni se îndepărtează de la an la an. Această situaţie este regretabilă, mai ales dacă privim în urmă şi constatăm că România a avut mai multe echipe care au câştigat aceste trofee.
Marian Păușescu, ca voleibalist al echipei de volei a C.S.Dinamo București, a câştigat Cupa Campionilor Europeni (1981), a fost de cinci ori finalist în Cupa Campionilor Europeni (1972-1976), câștigător al Cupei Cupelor (1979), medalia de aur la Cupa Campionilor Balcanici (1977), având peste 250 meciuri jucate în echipa națională (1974-1979) şi fiind de 12 ori campion național (1972-1984).
Anii 60`–`70, o altfel de copilărie decât în prezent
Întrebându-l pe Marian Păușescu cum a ajuns sportiv, mi-a povestit cu aceași blândețe și siguranță pe care le avea ca antrenor, când dădea indicații sportivilor în cele mai tensionate time break-uri. ”În acele vremuri, sportului i se acorda o binemeritată importanță. Deoarece era stabilitate și siguranță în societate, preocuparea majoră a copiilor era să facă sport. După ce își terminau lecțiile, copiii improvizau în curțile blocurilor sau pe stradă terenuri de fotbal sau legau o sfoară de doi copaci și gata terenul de volei. Eu până la 13 ani am făcut atletism și tenis de masă. Locuiam la Podul Mărășești, începând cu vârsta de 10 ani plecam singur cu tramvaiul la Stadionul 23 August, unde făceam atletism sau la Stadionul Republicii, unde jucam tenis de masă. Într-o zi, urmăream în gazeta Sportul Popular timpii pe care îi scosesem la un concurs de atletism şi atunci am citit că se face o selecție la C.S. Dinamo. Antrenori și specialiști ai cabinetului metodic organizau la Dinamo, în fiecare primăvară și toamnă, selecții la toate disciplinele sportive. Aveam 13 ani și văzusem la televizor finala Campionatului Național între Dinamo și Rapid. Atunci mi-am zis: ”eu mă fac voleibalist”. Sportul era perceput ca o soluție de realizare în viață, veneau mii de copii la selecție, antrenorii aveau de unde să aleagă. Prima dată am fost respins de către unul din specialiști, dar nu m-am lăsat, m-am dus a doua zi la antrenorul de volei, care m-a acceptat. Primul antrenor a fost Veneriu Tătaru, apoi antrenorul emerit George Eremia și William Schreiber. În 1972 aveam 18 ani, când s-a făcut un schimb de generații la echipa de seniori și atunci eu cu Cornel Oros, Laurenţiu Dumănoiu, Mircea Tutovan, Dan Gârleanu, Ghiunter Enescu am ajuns la echipă mare. În acel an, după ce am luat bacalaureatul, imediat am fost angajat sergent major, iar în anul trei de facultate eram locotenent. Această apreciere și siguranță profesională însemnau mult pentru noi, ne dădeau liniștea necesară pentru a ne concentra doar asupra performanţei.”
Talentul și inteligența se topesc în coeziunea echipei
Acest interviu urmărește, dintr-o perspectivă psihologică, aflarea cheii succesului în sport. Ce calități personale credeți că stau la baza performanțelor pe care le-ați avut? L-am întrebat pe fostul mare performer, iar răspunsul a venit fără ezitare. ”Când vorbești de o echipă adevărată, cu performanțe remarcabile, calitățile personale se topesc în emergența grupului. Calitățile individuale se întrepătrund și rămân unite datorită unei legături interne, nevăzute, dar care se simte. Este altfel decât la sporturile individuale. La jocurile de echipă coeziunea este mai importantă decât talentele individuale. Altruismul nu urmărește afirmarea personală, ci dăruirea, să dai un plus echipei și, astfel, primești înzecit. Noi eram foarte uniți, toți trăiam pentru volei într-o simbioză greu de explicat. Aveam unele reguli pe care echipa le impunea, de exemplu: în ziua meciului ne beam cafeua împreună, după meci cu toții mergeam la bere, apoi mergeam la unul dintre noi acasă, apoi la altul, până târziu când hotăram să plecăm fiecare la casele noastre. Cine intra în echipă era obligat, de noi, să urmeze o facultate. Nu ne plăcea să avem vreun coleg fără studii superioare, nu din snobism sau elitism, ci pentru că inteligența contează mult în economia unui meci. Pe vremea aceea nu se intra ușor la facultate; cu toate acestea, Oros a terminat Filologia, Gârleanu a făcut Dreptul și I.E.F.S.-ul, Dumănoiu și alții A.S.E.-ul. Ne plăcea să ne punem întrebări de cultură generală și să cronometrăm timpul până se dădea răspunsul. Singurul care a fost acceptat de echipă fără facultate a fost Tutovan, avea o inteligență practică, dar poate și din acest motiv nu a stat prea mult Dinamo”.
Pregătirea pentru meci
”Înaintea meciurilor mergeam la Bază Sportivă de la Săftica. Cred că toți ne gândeam la unele scheme tactice, seara înainte de culcare. Așa că dimineața ne strângeam cu toții, la cafea, în sala de mese și puneam la punct planul tactic al meciului. În final, totul se rezuma la două cuvinte mobilizatoare: ”îi facem”! Pentru noi nu conta decât primul loc, dar pentru asta eram foarte preocupați să știm ce avem de făcut. Când mergeam la turneele internaționale, memoram tot felul de scheme de joc pe care le pregăteam acasă. În acea perioadă, treaba antrenorului era să se zbată pentru drepturile noastre materiale. Se pare că eram responsabili și foarte implicați în tot ce făceam. Înaintea meciurilor, mie îmi făcea bine o alergare de o oră dimineața, așa mă simțeam mai bine fizic și psihic”.
Cu cât antrenorul crede că le ştie pe toate, cu atât ştie mai puţine
-Cum vedeți voleilul românesc în prezent?
-Sunt multe de spus. Înainte, sportul, deși nu era profesionist, se organiza într-o formă foarte profesionistă, numic nu era luat la voia întâmplării. Începând cu selecția, școlarizarea, antrenamentele și până la urmarea unei cariere profesionale. Sportul era inclus în strategia națională de promovare a idealurilor acelei societăți. În ziua de azi, sportul își caută încă un loc. În ultimii ani este dezorganizare și se vrea performanţă după ureche. În sporturile de echipă nu se mai pot scoate rezultate internaţionale fără un staff complet care să includă şi un scouter şi un psiholog.
Oamenii performanţi îşi amintesc reuşitele iar cei ineficienţi eşecurile
În finalul interviului l-am întrebat pe Marian Păuşescu dacă ar schimba ceva din toată cariera de sportiv, antrenor sau şef de secţie. ”Fără nici o îndoială, nu am ce schimba. Ceea mai mare împlinire a mea, pe lângă cea legată de familie, este faptul că mi-am desfăşurat întreaga activitate în Clubul Dinamo. Am parcurs toate etapele posibile ce ţin direct de activitatea voleibalistică, de la junior la şef de secţie. Am o mare mulţumire când mă gândesc la câţi sportivi am format ca antrenor, pe câţi i-am angajat şi îndrumat în viaţă. Şi în prezent ţin legătura cu mulţi dintre ei. Principiul care m-a călăuzit în viaţă a fost că este un timp prielnic pentru toate. Când este timpul tău, trebuie să profiţi, să te implici cu totul, când vine timpul altuia nu e bine să te agăţi şi să-ţi pară rău. Îi faci loc celui mai tânăr, îl ajuţi dacă îţi cere şi îl laşi mai departe să sfinţească locul. Dacă ai făcut ce a trebuit, când a trebuit, nu există regrete. În prezent, merg la meciurile de volei ale echipelor dinamoviste, îl apreciez pe Marian Ştefan pentru tot ce face la echipa de fete, le felicit şi pe ele pentru cât de aproape au fost să câştige titlul naţional în acest an. Îi felicit şi pe băieţi pentru că ştiu că singurul lor avantaj, în comparaţie cu celelalte echipe de pe podium, este spiritul de echipă, iar Dan Drăguşin cu Daniel Rădulescu au un mare merit în această privinţă.”
FOTO: CS Dinamo
Leave a Reply