Pe Mihaela Cijevschi, căsătorită în 2006 cu antrenorul Adrian Lăcătuş, am cunoscut-o după ce luase titlul mondial al categoriei 54 kilograme, cu un an înainte. Discuţia ce a urmat s-a încheiat cu unul dintre puţinele interviuri luate de reprezentanţii mass-media singurei boxeriţe care avea să aducă României singurul titlul suprem la box feminin. Aflând despre intenţia ei de a reveni în ring, deşi s-a retras oficial în 2007, după ce-şi completase palmaresul cu o nouă medalie din cel mai strălucitor metal, de data asta la Europenele de la Riccione- Italia, un bronz mondial la New Delhi şi două bronzuri continentale, n-am rezistat tentaţiei de a o invita la o discuţie pentru cititorii revistei noastre.
S.R.: Pentru cei care nu te cunosc, spune-ne cum ai ajuns să practici acest sport, deloc feminin.
M.L.: M-a convins antrenorul Mihai Stavri, de la Rapid, care era fratele profesoarei mele de română de la Liceul Industrial Griviţa. Deşi eram tot aşa slăbuţă ca acum, m-a pus serios la treabă şi, treptat, a început să-mi placă boxul.
S.R.: Ce a urmat?
M.L.: Am participat la câteva gale organizate de regretatul Jenel Vancea la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, unde m-a remarcat antrenorul lotului naţional, Adrian Lăcătuş, care m-a convocat la un trial. L-am trecut cu bine, fiind inclusă ulterior în lotul pentru Europenele din 2001, la o categorie superioară, 57. Am pierdut, din păcate, la viitoarea campioană continentală, nor vegianca Hernriette Birkeland, cu care am rămas bună prietenă. Acel an mi-a adus primul trofeu – titlul de campioană naţională.
S.R.: Ai explodat literalmente, trei ani mai târziu, la aceeaşi competiţie, găzduită de data asta de Italia.
M.L.: Poate şi datorită faptului că am revenit la categoria 54. A fost un traseu încununat de succes, ultimul împotriva unei alte norvegience, Kari Jensen. Cu care sunt şi acum amică.
S.R.: Anul următor ai fost doar a treia. Ce s-a întâmplat?
M.L.: A fost un an în care au avut loc atât competiţii europene, cât şi mondiale. Judecând cu mintea de acum, cred că am neglijat întrecerea continentală, fiind învinsă de o poloneză, Karoline Mi-halciuk, după ce o bătusem pe Jensen. Înfrângerea m-a mobilizat la maximum şi am mers la competiţia de la Podolsk cu intenţia mărturisită de a-mi lua revanşa. Am întâlnit-o în semifinale şi am reuşit să câştig la puncte. Finala nu mi-a pus probleme.
S.R.: A venit apoi un alt, să-i zicem recul, în 2006. Cum îl explici?
M.L.: Din nou un an cu Mondiale şi Europene, care trebuia să fie cel mai bun din carieră, după modul cum mă pregăteam. A intervenit o accidentare, care m-a debusolat o perioadă. Am ajuns până în semifinalele Mondialelor, unde am pierdut la indianca En Ushe, arbitrii oferindu-i decizia cu 3-2. Ţinând seama de situaţie, am fost mulţumită de medalie, chiar dacă era de bronz. La sfârşitul anului m-am căsătorit cu antrenorul meu şi vă spun sincer că sunt pe deplin mulţumită de alegerea pe care am făcut-o. Avem o fetiţă minunată, Sara Maria, care va împlini trei ani în ziua de 22 august, sunt antrenor secund la lotul naţional, dar..
S.R.: Ceva te nemulţumea în adâncul sufletului, când ai aflat că anul viitor se vor introduce în premieră trei categorii feminine la JO. Am dreptate?
M.L.: Cu siguranţă. În cantonamentul din ianuarie, de la Forban, m-am sfătuit cu Adrian, cum era mai bine să procedăm pentru a reveni în ring, în vederea câştigării unui trofeu olimpic de aur, care nu mai fusese luat de niciun boxer român, de peste 50 de ani, de la Nicolae Linca. Urma să mă pregătesc împreună cu actualele mele eleve, cu majoritatea crescând de-a lungul anilor. Fiind tot timpul în contact cu boxul, aveam convingerea că nu-mi va fi greu să realizez ce-mi doream. Iar anul viitor, în luna mai, să ne prezentăm la turneul mondial de calificare, cu speranţa că nu numai eu voi fi în primele 8, pentru a obţine biletele pentru Londra.
S.R.: Îţi cunoşti viitoarele adversare de acolo?
M.L.: Doar pe o rusoaică. În afara ei va fi, cu siguranţă, o sportivă valoroasă din China, ţară care va găzdui turneul de calificare. Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-mi realiza visul dorit de orice sportiv, aurul olimpic.
S.R.: Cum îl caracterizezi pe cel care ţi-a fost antrenor, iar de câţiva ani îţi este soţ?
M.L.: E un om extraordinar ca tată şi soţ, iar ca antrenor nu cred că are cineva să-i reproşeze ceva. E exigent, dar drept, ajutându-ne pe toate, în caz de nevoie. Acasă, găteşte nu o dată, mă ajută la curăţenie şi-i acceptă toate nebuniile Sarei. E mică dar, venind cu noi la antrenamente sau în cantonamente, încearcă să le imite pe fete. Ne roagă să-i punem mănuşile, după care se luptă cu mine, iar când oboseşte, mă ia în braţe.
S.R.: Ai dori s-o antrenezi şi pe ea?
M.L.: Nu m-am gândit la aşa ceva. Sper să-i placă sportul, în general.
Leave a Reply