Există, în istoria atletismului olimpic, mai multe categorii de învinşi. Pe unii, întrecuţi de adversari net superiori, îi întâlnim mai mult prin statistici. Alţii jonglează cu recordurile mondiale, dar sunt învinşi în arena olimpică de outsideri, din cauza unor situaţii imprevizibile. S-a întâmplat astfel ca, din postura de favoriţi 100%, să scrie adeseori biografia unor viitori campioni, creditaţi cu şanse minime în momentul startului. Pe unii dintre aceşti învinşi glorioşi îi vom prezenta în rândurile ce urmează.
Non-victoria lui Pietri
În anul 1908, la Jocurile Olimpice de la Londra, 56 de concurenţi se aliniau la startul cursei de maraton, al cărei traseu parcurgea distanţa dintre Palatul Windsor şi stadionul Shepherd’s Bush.
Dintre favoriţii la medalia de aur se detaşa italianul Dorando Pietri, al cărui fuleu se dovedise imbatabil în alergările de mare fond. În anul preolimpic, Pietri a câştigat toate cursele de 5.000 m şi maraton la care a participat, iar în ajunul Jocurilor Olimpice a scos 2h38 minute pe distanţa de 40 km, stârnind panică printre pretendenţii la titlul olimpic.
Ziua de 24 iulie 1908 va consemna intrarea lui Dorando Pietri în legendele Olimpiadelor moderne. Mai întâi, la conducere s-a aflat sud-africanul Charles Hefferon, urmat de Pietri care avea de recuperat, la kilometrul 32, un ecart de 4 minute. La kilometrul 39, italianul trece pe primul loc, însă începe să simtă efectele deshidratării. Reuşeşte, totuşi, să intre primul pe stadion, cu un avans considerabil, dar abia se mai putea ţine pe picioare. La un moment dat, pierde direcţia şi este ghidat de oficiali. Apoi se prăbuşeşte, se ridică şi cade din nou, aidoma unui boxer ce încearcă să se redreseze, în încercarea de a evita KO-ul. Ulterior avea să se constate că i-au trebuit zece minute pentru a parcurge ultimii 350 de metri ai cursei şi asta cu ajutorul unor arbitri. Impresionaţi de chinurile lui Pietri, ei îl ridică şi-l ajută să treacă linia de sosire. Americanul John Hayes soseşte, clătinându-se, al doilea, şi, după ce îşi recapătă suflul, revendică victoria, pe motiv că Pietri a fost ajutat să termine cursa. Contestaţie admisă, italianul este descalificat şi Hayes devine campion olimpic.
Ecoul acelei curse dramatice nu s-a stins nici astăzi, majoritatea cronicarilor sportivi continuând să considere non-victoria lui Dorando Pietri “cel mai faimos episod din istoria Jocurilor Olimpice moderne”.
Reabilitare postumă
La Jocurile Olimpice de la Stockholm (1912), amerindianul James Thorpe (1888-1953) a cucerit medaliile de aur la decatlon şi pentatlon.
Tânărul membru al comunităţii sioux a beneficiat de o primire triumfală la întoarcerea în Statele Unite, autorităţile oferindu-i statutul de erou naţional.
În februarie 1913, a fost acuzat de Amateur Athletic Union că a încălcat regulile amatorismului, întrucât, în timpul când era student la colegiul Carlisle, ar fi primit, ocazional, premii în bani ca jucător de baseball. Ca urmare a sesizării primite de la forul sportiv american, Comitetul Internaţional Olimpic a decis, la 26 mai, descalificarea lui Thorpe. Obligat să restituie medaliile, atribuite suedezului Hugo Wieslander, respectiv, norvegianului Ferdinand Bie, Jim Thorpe şi-a clamat nevinovăţia până la sfârşitul vieţii. “Daţi-mi medaliile înapoi!”, se spune că ar fi fost ultimele sale cuvinte.
Descalificarea lui Thorpe l-a revoltat pe Hugo Wieslander, care a refuzat să primească medalia de aur. Ameninţat că va fi şi el descalificat, a acceptat acest cadou nemeritat. În anul 1952, Wieslander a restituit medalia Comitetului Olimpic Suedez, marcând într-o manieră originală împlinirea a patru decenii de la acel act abuziv.
În cele din urmă, Camera reprezentanţilor a Congresului S.U.A. a votat o rezoluţie privind reabilitarea lui Thorpe şi restituirea medaliilor către familia sa. La 18 ianuarie 1983, în cadrul unei ceremonii organizate la Los Angeles, Juan Antonio Samaranch, preşedintele C.I.O., în prezenţa a 6 dintre cei 7 copii ai lui Thorpe, a înmânat familiei medaliile retrase în urmă cu şapte decenii.
Fortune, numele tău e neşansă
Să porţi numele zeiţei Fortuna şi să ai parte de trei tentative eşuate în cucerirea aurului olimpic, asta da, ironie a sorţii!
Americanul Fortune Gordien a participat la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice – 1948, 1952 şi 1956 – de fiecare dată fiind considerat favoritul nr. 1 la aruncarea discului. Îl recomandau constanţa rezultatelor de top, precum şi faptul că a fost de patru ori recordmanul mondial al probei. Suficiente argumente pentru a fi privit cu justificat respect de către adversari, înaintea confruntării. Pentru ca, după ultima aruncare, să-l domine pe podiumul de premiere, răpindu-i un titlu ce părea adjudecat a priori de ghinionistul Fortune.
La Olimpiada londoneză, Gordien s-a clasat al treilea, fiind depăşit de Adolfo Consolini şi Giuseppe Tosi, iar la Helsinki a ratat până şi podiumul, obţinând un modest loc patru. În 1956, la Melbourne, Gordien ar fi avut posibilitatea să-şi vadă visul împlinit, dacă ar fi fost singurul reprezentant al S.U.A. în concurs. De această dată el a fost învins de compatriotul său, Al Oerter, care şi-a inaugurat, astfel, seria de patru victorii olimpice consecutive.
Lansatorul săritorului cosmic
În primăvara anului 1960, când se creionau portretele viitorilor candidaţi la medaliile de aur ale Jocurilor Olimpice de la Roma, John Thomas inaugura serialul de patru episoade, încheiat cu noi recorduri mondiale la săritura în înălţime. Ultimul, un senzaţional 2,22 m izbutit la 1 iulie 1960, îl anunţa drept super-favorit pe “Stadio Olimpico” din Cetatea Eternă. Măsurând 1,96 m, agil ca o felină şi posesorul unui stil elegant în abordarea ştachetei, Thomas întruchipa prototipul săritorului ideal.
Între timp, de cealaltă parte a mapamondului, un cvasi-necunoscut “lua notiţe” după evoluţiile maestrului, cu gândul la o posibilă confruntare la Roma. Era sovieticul Valeri Brumel, a cărui progresie lăsa să se întrevadă că poate prinde un loc în lotul olimpic. În aprilie 1959, la numai 17 ani, Brumel sare 2 metri, iar peste un an, în martie 1960, “urcă” la 2,08 m. Titularizarea sa pentru Roma era deja parafată în august când, în ajunul plecării, Brumel devine recordmanul Europei cu o săritură de 2,17 m.
În concursul olimpic, John Thomas s-a confruntat cu troika sovietică alcătuită din Robert Şavlakadze, Viktor Bolşov şi Valeri Brumel. Când ştacheta a urcat la 2,14 m, Thomas era cât pe-aci să rateze. La fel şi Brumel, care va reuşi, însă, din a doua încercare. La 2,16 m, Şavlakadze trece din prima săritură şi câştigă titlul olimpic. Pe treapta a doua urcă Valeri Brumel, tot cu 2,16 m, dezavantajat însă de numărul încercărilor. Thomas prinde in extremis ultimul loc pe podium, beneficiind de faptul că Bolşov avea mai multe încercări ratate.
Thomas şi Brumel îşi transmit un scrâşnit “Sayonara Tokyo!”, considerând viitoarea dispută o afacere în doi, fără amestecul vreunui intrus.
Intervalul olimpic i-a adus deplina consacrare lui Valeri Brumel, care va urca recordul mondial la 2,28 m, performanţă realizată la 21 iulie 1963. După această ispravă va fi supranumit “săritorul cosmic”, noul lider al săritorilor la înălţime dovedind că dispune de suficiente resurse pentru a realiza noi recorduri.
Disputa pentru titlul olimpic pare să reediteze scenariul de la Roma. Brumel şi Thomas sunt ameninţaţi acum de americanul John Rambo, care joacă rolul lui Şavlakadze. Când ştacheta urcă la 2,14 m, Rambo trece din “prima”, în vreme ce Brumel şi Thomas au nevoie de trei încercări. La 2,16 m, Valeri trece din prima încercare, Thomas din a doua, iar Rambo abia din ultima. Aici s-a decis soarta medaliei de aur, întrucât cota 2,18 m este trecută din prima încercare de Brumel şi Thomas, iar Rambo ratează şi iese din concurs. La 2,20 m, cei doi rivali nu izbutesc să treacă acest nou obstacol şi Brumel devine campion olimpic, graţie numărului mai mic de încercări.
Nurmi de la Antipozi
Considerat ultimul romantic al atletismului, fondistul australian Ron Clarke şi-a făcut o profesiune din doborârea recordurilor. Cariera sa este încununată cu 17 recorduri mondiale – numărând şi cursele măsurate în mile – performanţe realizate la capătul unor curse solitare. Privit prin prisma acestei permanente dorinţe de autodepăşire, Ron Clarke poate fi comparat cu ilustrul campion finlandez Paavo Nurmi. Cu diferenţa că australianul nu a reuşit să cucerească laurii olimpici, deşi a fost fondistul nr. 1 al anilor ’60.
Recomandat de cel mai bun rezultat al anului la 10.000 m (28:36,14), obţinut la Sydney, cu doar trei săptămâni înaintea startului de la Tokyo, Clarke avea, aparent, de îndeplinit o simplă formalitate, pentru a cuceri medalia de aur. Mai mult, vestea că va alerga 5.000 m şi maratonul îl plasa în postura de a deveni triplu campion olimpic.
La 14 octombrie 1964, Clarke ia pe cont propriu cursa de 10.000 m trecând, după primul tur, la conducerea plutonului. În continuare, el accelerează progresiv şi dintre cei peste 30 de concurenţi, doar 13 reuşesc să alerge în “siajul” australianului. Alte câteva ruperi de ritm şi Ron mai are de “discutat” doar cu tunisianul Mohammed Gammoudi, americanul William “Bill” Mills şi etiopianul Demisse “Mamo” Wolde. Pe ultima treime a cursei a cedat şi Wolde, Clarke urmând să-şi aleagă momentul când îi va executa şi pe cei doi intruşi, care se încumetau să-i sufle în ceafă. Secvenţele ultimilor 200 de metri sunt demne de cinemateca de aur a Olimpiadelor moderne. Mai întâi a atacat Clarke, busculându-l pe Mills, dar printre ei s-a strecurat Gammoudi, care părea scăpat în învingător. Clarke l-a ajuns cu 150 de metri înaintea liniei de sosire şi cei doi au sprintat umăr la umăr, spre o iluzorie medalie de aur. Pe ultimii 25 de metri a apărut, parcă teleportat, Mills care a răsturnat ordinea şi pronosticurile.
A fost o zi cu adevărat istorică acest 14 octombrie 1964. Ea a pus capăt supremaţiei sovietice, instaurată de Vladimir Kuţ la Melbourne şi continuată de Piotr Bolotnikov la Roma. De altfel, Bolotnikov a fost prezent şi în plutonul aliniat la Tokyo, dar a rămas tot acolo. O zi istorică, pentru că la ora când Mills triumfa la Tokyo, ora Moscovei marca debarcarea ţarului Nikita Sergheevici Hruşciov şi instalarea lui Leonid Brejnev la conducerea U.R.S.S.
Decepţionat de finalul cursei, care l-a centrifugat pe locul al treilea, Ron Clarke a băut până la fund cupa amărăciunii în tentativele eşuate la 5.000 m şi maraton, unde s-a clasat pe locul nouă.
După episodul Tokyo 1964, Ron îşi recapătă plăcerea alergării şi retrăieşte bucuria recordurilor mondiale înregistrate în “clasicele” 5.000 şi 10.000 m cât şi la 2, 3 şi 6 mile. În intervalul preolimpic, australianul a fost prezent la toate reuniunile atletice importante, încercând să ia pulsul tuturor posibililor rivali de la Ciudad de Mexico. Deşi s-a întâmplat să mai şi piardă câteodată, şi-a păstrat supremaţia la 5.000 şi 10.000 m.
La Jocurile Olimpice Ron Clarke – şi nu numai el – s-a confruntat cu un adversar greu de învins: aerul rarefiat al celor peste 2.200 de metri ai altitudinii capitalei mexicane. Favoriţi erau alergătorii platourilor înalte, perfect adaptaţi condiţiilor întâlnite aici.
Deznodământul era previzibil, dar Ron nu avea timp de lamentări. A luat startul la 10.000 m şi s-a instalat în fruntea celor 39 de concurenţi, dar nu s-a mai avântat ca în urmă cu patru ani, la Tokyo. A încercat o cursă tactică, în aşteptarea momentului favorabil sprintului final. Când mai erau aproximativ 2.500 de metri de parcurs, kenyanul Kipchoge Keino i-a făcut semn compatriotului său, Naftali Temu, să atace. După alţi 500 de metri, grupul fruntaş număra nouă concurenţi, Clarke fiind încolţit şi hărţuit de către cei doi kenyeni, etiopianul Wolde şi tunisianul Gamoudi. Epuizat, australianul nu a putut să reacţioneze în momentul sprintului decisiv, încheiat cu victoria lui Naftali Temu, urmat de Wolde şi Gammoudi.
Clasat pe locul 6, Ron Clarke a oferit, după cursă, o imagine şocantă: întins pe gazon, cu o mască de oxigen, în aşteptarea unei maşini a salvării.










1 Comment
florin
10.02.2013 at 03:17Super articol!!