După 1990, în special în sporturile marţiale care au fost interzise până atunci, gloria şi banii obţinuţi în urma unor participări la competiţii externe în detrimentul net al celor naţionale au devenit un miraj în faţa căruia foarte puţini au rezistat. Sume impresionante s-au derulat din 1990 încoace . Partea strict compeţională a artelor marţiale a început să capete o pondere foarte mare. Atragerea unor practicanţi din zone externe de exprimare sportivă către spaţiul sporturilor marţiale a dus, însă, la diluarea educaţiei spirituale marţiale de sorginte japoneză.
Fără nicio excepţie, toţi cei care au condus direct sau indirect destinele artelor/sporturilor marţiale erau în deplină cunoştinţă de noua dinamică. Liantul dintre aceşti conducători şi orice Guvern care a fost la putere au fost banii veniţi de la stat, prin bugetarea federaţiilor sau premierile acordate, precum şi prin facilităţi fiscale acordate prin lege. Câţi dintre aceşti bani ajungeau la sportiv, la cluburi sau cât din aceşti bani s-au regăsit în dotările necesare practicării acestor sporturi ? Putem face o apreciere deductivă constatând acuma: câte cluburi vechi mai există şi ce dotări au acestea, ce performanţe au avut, care este stadiul lor actual de dezvoltare, câţi angajaţi au şi ce infrastructura?
Constatăm existenţa mai multor federaţii pe acelaşi tip de sport marţial, deosebirile dintre ele fiind doar de ordin de regulament competiţional sau denumiri care mai de care mai „speciale”, afilierea la tot felul de federaţii „cât mai „internaţionale” posibil pentru că, nu-i aşa, nu noi romanii am inventat şmecheria pe această planetă. Dar am achiesat la multe dintre ele, aproape în totalitate pornind pe banii statului.
În prezent, Guvernul, în tot mai mare lipsă de bani, s-a trezit că deţine o povară şi mai grea: responsabilitatea. Cum poţi să scapi de ea? Simplu: descentralizarea sportului românesc. În sine, descentralizarea este un act firesc care are menirea să ducă sportul într-o zonă de organizare absolut firească şi sănătoasă, dar, timp de 23 de ani, nimeni (atât guvernanţii, cât şi diriguitorii de profil) nu a pregătit trecerea la un sistem independent de bugetul de stat consolidat. Nu au vrut, nu s-au priceput? Niciunul dintre ei nu scot un cuvânt pe această temă.
Avem o lege a sportului inteligentă, vizionară? Nu. Avem o lege a sponsorizării corectă şi deschisă progresului? Nu. Atunci ce avem? Avem o viziune despre rolul sportului românesc? Nu. Avem transparenţă decizională? Nu. Simpla postare pe site-urile de resort a unor proiecte de legi sau acte normative adoptate nu înseamnă transparenţă decizională, poate doar o glumă proastă! Dar avem: baze sportive cedate mai mult pentru valoarea lor imobiliară; avem ceartă şi scandal între diferite federaţii pe bani bugetari din ce în ce mai puţini, avem perfomanţe punctuale şi accidentale, avem dezvoltări haotice ale unor ramuri sportive şi o scădere dramatică a volumului de performanţe sportive în ramuri în care am excelat! Şi mai avem ceva care ne va desfiinţa aproape la fel de sigur ca şi destinul Titanicului: multă incompetenţă girată şi susţinută politic.
Vechiul sistem conservator trosneşte din toate încheieturile, se destrămă şi din aceste ruperi moleculare se descarcă energii care duc la ceartă, scandal, discuţii, efecte inerente ale unui proces de trecere de la un sistem la altul. Într-un fel, adevărată Revoluţie abia acuma începe, dar forţaţi de anacronism şi nu din voinţă proprie.
Închei prin a reitera următoarea propunere: avem nevoie de o lege a sportului inteligentă, vizionară, o lege a sponsorizării corectă şi mai avem nevoie ca Guvernul să se ocupe de sportul de masă. Sportul de performanţă să fie decuplat de la bugetul de stat, Guvernul să aibă rol de lobbyst şi să genereze mecanisme economice, sociale, care să servească sportul. Performanţa sportivă nu poate fi dictată prin lege. Pentru aceasta avem nevoie de creiere patriotice.
FOTO: SKDUN.
Articol scris de Alexandru Benga şi preluat din numărul 43 (octombrie) al revistei Sport Revolution
Leave a Reply