Despre viaţă, despre box, despre sport – Oglindă, oglinjoară

Ce faci diseară? Iată o întrebare la care ne-am dori să aveţi cât mai des răspunsuri de genul: „Merg la Campionatele Naţionale de Înot“. Sau „Merg la un meci de polo“. Ori „E un turneu de handbal la Polivalentă, ar trebui să vii şi tu“. Răspunsul meu la întrebarea asta a fost: „Voi merge la gala de box Invincibilii“.
Deşi s-a aflat deja la a cincea ediţie, recunosc faptul că a fost prima dată când am luat parte la acest eveniment.  Aşteptările mele erau mari. S-a dovedit că am fost naiv. Singurul lucru care m-a făcut să zâmbesc au fost victoriile românaşilor noştri care nu se dezmint şi la fiecare eveniment ne arată că dacă sportul ar fi depins doar de ei, nu şi de conducătorii din birouri, ne-am fi uitat de sus la multe naţiuni mult mai puternice decât noi. Dar de ce să nu rămânem în banca noastră, nu-i aşa domnilor condu­că­tori? Depăşirea condiţiei noas­tre este mult prea costisitoare şi în aceste vremuri de o cruntă sărăcie trebuie să vă asiguraţi şi dumneavoastră un trai decent. Rămâne de văzut cât timp sportivii noştri vor mai veni în sălile de antrenament în loc să facă un ban pe diferite căi pentru a-şi întreţine familia numeroasă. Pentru că da, domnilor, aceş­tia sunt copiii şi tinerii din sălile româneşti. Dar nu pu­teţi vedea şi această faţă a sportului din maşinile dum­nea­voastră cu geamuri fumurii sau din restaurantele scum­pe cu oglinzi care nu vă permit să priviţi afară şi care vă mint că totul e mirific.
Dar să revin la „Invincibi­lii“, gala care a umplut paharul şi m-a făcut să scriu toate cele de mai sus. Sincer, sper să nu ajungeţi asemeni candi­da­ţi­lor la preşedinţie şi pe viitor să oferiţi pungi cu orez şi pachete de făină spectatorilor pen­tru a lua parte la galele de box. Previ­ziunea mea nu e prea de­parte dacă mă gân­desc la cum se împărţeau cre­me de pantofi între meciuri.
Cireaşa de pe tort era pre­gătită pentru final. Au fost aduse fetele de la Heaven să încânte spectatorii cu voci­le lor la fel de false ca orice alt lucru cu care ele se laudă că l-ar avea de la mama na­tură. Colac peste pupăză, singurul moment în care în­ge­raşii blonzi din Heaven s-au gândit să cânte totuşi live a fost la intonarea imnului de stat al României. Stupoare: „Deş­teap­tă-te, române“ era cântat pe ritmuri dance. Nu ştiu a cui a fost ideea, dar îl sfătuiesc pe domnul Obreja să înlo­cuiască tot departamentul de P.R. Şi pe fetele de la Heaven să-şi găsească un drum în viaţă. Alt drum.
Cu toate acestea, efortul de a organiza şi susţine un astfel de eveniment este de apreciat şi nu vrem să fim tocmai noi cârcotaşii şefi.
Acestea fiind spuse, încerc să închei într-o notă opti­mis­tă, pentru că sportivii care au luptat în ring nu au nici o vină pentru gustul amar pe care evenimentul din Giuleşti l-a lăsat spectatorilor. Ei şi-au făcut pe deplin datoria, au luptat sub culorile României, ba chiar au şi câştigat, fapt pentru care ţin să îi felicit şi îndemn toţi tinerii sportivi să nu se lase bătuţi. Sport Revolution stă pe metereze în primul rând pentru ei.

P.S.: Îi rugăm pe toţi cei care deţin frâiele sportului ro­mâ­nesc să înceteze a se mai ascunde după oglindă şi să în­ce­teze să ne mai mintă. Noi suntem de partea cealaltă a oglinzii, domnilor. Contrar aştep­tă­rilor voastre, asta înseamnă că noi vă vedem pe voi.