Curajul este cel care te împinge de la spate, munca este cea care te menţine în formă, iar spiritul de învingător este cel care te motivează să devii cel mai puternic. Suntem mândri că România a avut parte de sportivi curajoşi, care au mers pentru medalii până în pânzele albe şi nu s-au dat în lături, indiferent de adversarii întâlniţi. Oameni puternici, integri şi dedicaţi, pentru care sportul însemna totul. Vremurile le permiteau, democraţia încă nu îşi aşternuse colţii libertăţii. Printre gloriile naţiunii, în anii ‘60-’80, s-a aflat şi Gheorghe Berceanu, luptător român, laureat olimpic. „Uriaşul” de doar 1,50 m şi 48 de kilograme a făcut istorie în luptele greco-romane şi ani întregi a fost cel mai bun luptător de nivel mondial.
Gheorghe Berceanu s-a născut pe 28 decembrie 1949, la Cârna, în judeţul Dolj. După ce a cochetat o vreme cu fotbalul la Clubul Electroputere Craiova şi nu a fost selectat, a ales salteaua: „Am început la Craiova la fotbal, însă nu m-au selecţionat şi am mers la lupte în toamna lui 1965; un prieten de-al fratelui meu practica acest sport. Prima oară când am mers la sală, ne-au oferit un echipament mai sumar; abia după un an de zile când am participat la o competiţie şi am ieşit campion, am primit echipament complet: costum pentru lupte, ghete, trening, trenci. Era o situaţie mai grea atunci, nu aveam condiţiile de astăzi, nu găseai aşa uşor îmbrăcăminte şi încălţăminte. Am fost selecţionat la lotul mare după ce am ieşit campion naţional de juniori în 1966, iar în ‘67 am ieşit campion la un turneu de seniori, cu toate că aveam doar 18 ani.”
Aşa avea să înceapă parcursul glorios al marelui luptător. După ce în anul 1968 a participat la Olimpiada de la Mexic şi a ieşit campion naţional la seniori, în 1969 a fost transferat la Steaua. În perioada 1969–1976, Gheorghe Berceanu nu a avut adversar, reuşind să îşi învingă toţi adversarii, atât în ţară, cât si în lume. O mare performanţă, dar pe care fostul sportiv o prezintă şi astăzi cu modestie: „În ‘69 şi ‘70 am devenit campion mondial de seniori; în 1971 am ieşit campion european, dar m-am accidentat şi nu am participat la Campionatul Mondial. În 1972, aveam să îmi adun laurii olimpici, după ce am câştigat aurul la Munchen. În acelaşi an am devenit şi campion european. În ‘73 am fost campion mondial universitar, iar când m-am întors de la Mondialele Universitare – Moscova, m-am internat în spital deoarece am avut hepatită. Am avut un an pauză, iar în 1975 m-am reapucat şi am participat la Mondialele de la Kiev. În 1976 a fost Olimpiada de la Montreal, unde am obţinut argintul, deşi înainte cu o lună şi jumătate m-am operat de menisc. Am mers trei români la Olimpiadă şi toţi trei am avut meciuri cu ruşii. Eu am luat locul al doilea, după ce m-au descalificat arbitrii pe nedrept, pentru a-i scoate câştigători pe luptătorii sovietici.”
O carieră demnă de admirat pe vremurile când România era în primele naţiuni ale lumii la sport, când performanţele de nivel european, mondial sau olimpic erau fireşti, iar sportivii şi antrenorii aveau un singur ţel: victoria. „Am trăit alte vremuri, nu aveam nimic în plus faţă de sportivii de astăzi, doar că nu erau atâtea tentaţii pe vremea aceea. Selecţiile se făceau mai atent, se mergea în şcoli, sportivii se anunţau unii pe alţii, atât ei, cât şi antrenorii erau mai motivaţi, mai interesaţi de sport. Le-am recomandat antrenorilor să comunice cu sportivul, să îi explice ce înseamnă sportul de performanţă, să îi înţeleagă dorinţa şi percepţia. Atunci se organizau tabere de copii, pregătiri centralizate. În vacanţe, cei mai buni sportivi din ţară mergeau în tabere, în jur de 40-50 de copii; de aici se selectau pentru loturile de juniori şi chiar seniori. În loturile mari, naţionale, erau 35-40 de sportivi din toată ţara, atunci sportivii erau susţinuţi şi angajaţi atât de cluburile Steaua şi Dinamo, cât şi de întreprinderile fiecărui oraş. În zilele noastre, deşi sunt mulţi copii talentaţi, aceştia se pierd pe drum, la 18 ani se retrag din activitatea sportivă, li se termină cariera deoarece nu au unde să se angajeze, cluburile mari nu mai angajează. La ora actuală sunt la lotul naţional 4-5 sportivi, şi vă daţi seama că nici nu se pot pregăti aşa cum este firesc, la un adevărat nivel”, a explicat Gheorghe Berceanu.
Trei decenii de aur în luptele româneşti
După retragerea din cariera sportivă, campionul a rămas, ca antrenor, la lotul naţional. A continuat să activeze în cadrul clubului Steaua până în 1999, când a fost scos la pensie. Pentru activitatea sa a primit titlul de Sportiv Emerit, iar în anul 2000 i s-a decernat Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler, în semn de recunoaştere a meritelor sale sportive şi a gloriei pe care a adus-o României. Generaţia lui Berceanu a fost una de aur, atât la începuturile sale în lupte, cât şi după ce s-a retras, performanţele nu au încetat să apară şi împreună cu el, au excelat şi colegii săi. Deşi era doar un copil, a făcut parte din generaţia primului campion olimpic, Dumitru Pârvulescu (laureat cu aur la Roma 1960 şi cu bronz la Tokio 1964), Nicolae Martinescu (laureat cu aur la Munchen 1972 şi cu bronz la Mexic, 1968), Simion Popescu (vicecampion mondial în 1967, campion mondial în 1969), Cornel Turturea, Florea Ciorcilă, Constantin Alexandru (campion mondial de juniori în 1973, vicecampion mondial de seniori în 1974, campion mondial de seniori în 1978 şi medalie de argint la Jocurile Olimpice de la Moscova 1980), Ştefan Rusu (laureat cu aur la Olimpiada de la Moscova 1980, cu argint la Montreal 1976 şi cu bronz la Los Angeles 1984), Vasile Puşcaşu (ultimul campion olimpic al României la lupte libere, performanţă pe care a realizat-o în anul 1988 la Seul; bronz la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984, două medalii de bronz la Campionatele Mondiale din 1977 şi 1978 şi una de argint la CM din 1987, tot argint la Campionatele Europene din 1987 şi alte două medalii de bronz la CE din 1978 şi 1979).
După performanţele remarcabile ale perioadei ‘60-‘90, odată cu venirea democraţiei, rezultatele au început să vină din ce în ce mai rar. Fostul campion olimpic ne-a confirmat: „După 1990 s-a mai luat o medalie prin 1991, şi de atunci, tot mai greu obţinem o medalie pe la Europene. Oamenii au perceput greşit democraţia, nu mai ascultă nimeni de nimeni şi principal problemă este cea financiară. Înainte mergeam la zece turnee internaţionale în fiecare an, plus anii în care erau Campionate Europene, Mondiale sau Olimpiada. Acum federaţiile au un buget atât de redus, încât nu pot face nici trei deplasări pe an. Au noroc cu sponsorii sau cu preşedinţii care au posibilităţi materiale şi mai ajută cluburile, federaţiile, sportivii. Noi am trăit alte vremuri şi ne-au fost recunoscute meritele pe deplin. După ce am ieşit campion mondial, eu am primit garsonieră. Când am venit la Steaua, am primit casă; am ajuns la ei în septembrie şi în noiembrie am fost făcut sergent, apoi locotenent. Erau nişte lucruri esenţiale. În zilele noastre cine îţi mai dă o casă? Nu mai vorbim de grade… Cu toţii sperăm într-o redresare a sportului românesc, însă nu ne vom reveni pentru că nu îi interesează. Pentru a reuşi, trebuie să fie mai implicaţi, mai preocupaţi de ceea ce înseamnă sportul de performanţă.”
Articol publicat în nr. 51 al revistei Sport Revolution
