În istoria fotbalului portughez, Luis Figo este omul cu cele mai multe selecţii în naţională, 127, iar Pauleta şi Cristiano Ronaldo îşi împart, momentan, titlul de golgheteri all-time, cu 47 de reuşite. Dar înaintea acestor fotbalişti de marcă, „A Selecção” a cunoscut un alt mare jucător. Un sportiv emblematic, care a adus Portugalia în fotbalul mare şi a devenit pionier pentru generaţiile următoare. Îl cunoaştem sub numele de Eusebio.
Influenţa celui supranumit „Perla Neagră” sau „Pantera Neagră” asupra fotbalului lusitan a fost confirmată încă odată pe 5 ianuarie 2014, când legendarul jucător a fost adus pentru ultima oară pe stadionul care l-a consacrat: Estadio Da Luz din Lisabona. Însă, de această dată, trupul său a fost neînsufleţit.
Primul mare fotbalist african
Eusébio da Silva Ferreira s-a născut pe 25 ianuarie 1942 în actualul oraş Maputo din Mozambic. Deşi tatăl său provenea din Angola şi era alb, a moştenit culoarea neagră de la mama lui, originară din Mozambic. Deşi ambele ţări se aflau în acea perioadă sub ocupaţie lusitană, ziarul britanic „Daily Mail” nu a ezitat în a-l numi pe Eusebio primul mare fotbalist african.
Încă de mic, Eusebio a început să bată mingea prin cartierele sărăcăcioase. Ulterior, a format o echipă de amatori numită „Os Brasileiros” („Brazilienii”), în onoarea lui Ademir, Jair, Zizinho şi a celorlalţi fotbalişti care au jucat sub drapelul Braziliei la Cupa Mondială din 1950. Şi-a încercat norocul la Grupo Desportivo de Lourenço de Marques, echipa pe care o susţinea de mic şi care i-ar fi făcut intrare la Benfica Lisabona. Nu a fost să fie, iar în 1957 a devenit jucătorul unei alte echipe locale, Sporting Clube de Lourenço Marques, alături de care a câştigat Campionatul Provincial din Mozambic şi Campionatul Districtual din Lourenço Marques.
Nume de cod: Ruth Malosso
Deşi echipa sa avea un parteneriat cu Sporting Lisabona, în 1960, Eusebio a ales să semneze un contract cu cealaltă mare echipă din capitala Portugaliei: Benfica. De teamă că ar putea fi răpit de rivali, oficialii Benficăi l-au adus pe Eusebio în Portugalia sub un nume fals: Ruth Malosso şi l-au ţinut în cea mai sudică zonă a ţării: Aldavre.
A aşteptat până în mai 1961 să debuteze în tricoul „vulturilor”. Prima partidă a fost una amicală, în care a marcat trei goluri împotriva lui Atletico Clube de Portugal. La doar o lună distanţă, în finala turneului Tournoi de Paris, fotbalistul marca un nou hat-trick. De această dată, echipa împotriva căreia juca era Santos, condusă de marele Pele. Performanţa lui Eusebio nu a fost de ajuns, iar Benfica a pierdut atunci cu 3-6. Cu toate acestea, scorul nu i-a împiedicat pe francezii de la L’Equipe să îi dea prima pagină micuţului atacant de 1,75 metri născut în Mozambic.
Antrenat de un român
În cei 15 ani petrecuţi sub culorile Benficăi, Eusebio a fost antrenat şi de un român. Pe numele său Alexandru Schwarz, dar cunoscut drept Elek, tehnicianul născut în 1908 în Timişoara a petrecut un sezon pe banca „vulturilor”, între 1964 şi 1965. A fost o stagiune de succes, întrucât Eusebio şi compania au cucerit titlul naţional, cupa şi au ajuns până în finala Cupei Campionilor Europeni. În ultimul act al competiţiei, elevii lui Schwarz au fost învinşi de Internazionale Milano.
De asemenea, de-a lungul carierei sale, Eusebio şi naţionala Portugaliei au jucat de cinci ori împotriva selecţionatei României. În preliminariile Campionatului Mondial din 1966, în Portugalia, lusitanii i-au învins pe tricolori cu 2-1, pentru ca românii să-şi ia revanşa cu 2-0 în retur. Următoarea confruntare a fost una amicală, în 1966, când naţionala “Panterei Negre” s-a impus cu 1-0.
Cele mai memorabile momente ale fotbaliştilor români care l-au întâlnit pe Eusebio rămân cele din preliminariile Campionatului Mondial din 1970. Deşi Portugalia a câştigat la Lisabona cu 3-0 în octombrie 1968, România şi-a luat revanşa un an mai târziu, la Bucureşti, când Dobrin a închis tabela la 1-0. Succesul era unul cu atât mai mare cu cât tricolorii se calificau la Mondialul mexican, iar Eusebio şi ai săi rămâneau acasă.
Vorbind despre echipa naţională, Eusebio nu a câştigat niciodată o Cupă Mondială, dar cel mai aproape a fost în 1966, când a reuşit să îşi ducă formaţia pe locul trei în lume. Portugalia a trecut atunci de o grupă cu Bulgaria, Ungaria şi campioana en-titre, Brazilia, care a fost eliminată încă din prima fază. A urmat sfertul de finală cu Coreea de Nord, revelaţia competiţiei, când Portugalia a revenit de la 0-3 şi a câştigat cu 5-3. Semifinala le-a adus-o în faţă portughezilor pe ţara gazdă, Anglia, care s-a impus cu 2-1 reprezentativa URSS-ului. Marele Eusebio a părăsit atunci Wembley-ul în lacrimi. În finala mică, Portugalia a dat o ultimă reprezentanţie la turneul englez, învingând cu 2-1. Ca un bonus, lui Eusebio i-a fost acordată gheata de aur a competiţiei, pentru cele nouă goluri înscrise.
Primul câştigător al Ghetei de Aur
La finalul sezonului 1967-1968, publicaţia franceză L’Equipe a decis să acorde un premiu jucătorului din Europa cu cele mai multe goluri marcate în campionatul intern. Cu 43 de goluri marcate în acea stagiune, Eusebio a fost primul fotbalist care a cucerit acest trofeu, intitulat “Gheata de Aur”. A reuşit din nou această performanţă după stagiunea 1972-1973, când a înscris 40 de goluri. De altfel, Eusebio a fost un marcator înnăscut, având 638 de goluri înscrise în 614 meciuri la Benfica!
Palmaresul pe care Eusebio l-a lăsat în spate este unul impresionant. În 1965, a fost numit fotbalistul european al anului, acordându-i-se Balonul de Aur. A fost aproape să cucerească trofeul de alte două ori, dar s-a clasat de fiecare dată pe poziţia secundă, atât în 1962 şi 1966. De şapte ori a fost principalul marcator al campionatului portughez: 1964, 1965, 1966, 1967, 1968, 1970 şi 1973, a cucerit 11 trofee naţionale cu Benfica, cinci cupe ale Portugaliei şi a câştigat una din cele patru finale ale Cupei Campionilor Europeni pe care le-a jucat.
Viaţa sportivă după Benfica
La 33 de ani, Eusebio a părăsit Lisabona. A mai jucat prin Portugalia, mai întâi la Beira Mar, în prima ligă (1976-1977) şi apoi la Uniao de Tomar, în divizia secundă (1977-1978). În paralel, a evoluat şi în campionatul nord-american, pentru trei echipe: Boston Minutemen (1975), Toronto Metros-Croatia (1976) și Las Vegas Quicksilvers (1977). Alături de formaţia din Toronto a cucerit titlul în 1976. În acelaşi an a jucat şi 10 meciuri în tricoul formaţiei mexicane Monterrey.
Dar accidentările şi vârsta înaintată şi-au pus amprenta asupra carierei „Panterei Negre”. În timp ce juca în Statele Unite ale Americii a primit în mod constant îngrijire medicală la genunchi. A continuat să joace sportul pe care l-a iubit o viaţă întreagă până în 1979, după ce a bifat cinci meciuri în tricoul formaţiei de fotbal în sală Bufallo Stallions.
O legendă a fotbalului
După retragere, Eusebio a devenit un ambasador al fotbalului şi una din figurile emblematice ale acestui sport. A fost numit al 9-lea cel mai bun fotbalist al secolului XX într-un sondaj realizat de Federaţia Internaţională de Istorie şi Statistică a Fotbalului şi al 10-lea într-un sondaj similar efectuat de revista „World Soccer”. De asemenea, portughezul ocupă un loc şi în lista creată de Pele în 2004, în care erau incluşi cei mai buni 125 fotbalişti. De asemenea, Federaţia Portugheză de Fotbal l-a numit cel mai bun fotbalist al ţării din ultimii 50 de ani în noiembrie 2003.
Din nefericire, cu doar 20 de zile înainte de a împlini 72 de ani, inima fostului mare fotbalist a încetat să mai bată. Dar stopul cardiorespirator care i-a curmat viaţa a fost doar picătura care a umplut paharul. În ultimii ani, fosta glorie a fotbalului portughez se confruntase cu mai multe probleme medicale. În iunie 2012, el fusese internat la un spital din Portugalia după ce a suferit un accident vascular cerebral în Polonia, în cadrul Campionatului European.
Vestea morţii sale a întristat întreaga lume a fotbalului. Oameni ai sportului mondial şi-au exprimat regretul, iar FIFA, UEFA, Federaţia Portugheză de Fotbal şi Benfica l-au omagiat. Mai mult decât atât, în Portugalia au fost anunţate trei zile de doliu naţional. I-a fost respectată şi ultima dorinţă, aceea de a mai fi adus o dată pe Da Luz, stadionul pe care şi-a petrecut 15 ani din viaţă.
Chiar dacă a plecat dintre noi, legendarul fotbalist încă tronează în faţa arenei Benficăi, prin statuia ridicată încă de acum 20 de ani. Ne vom aminti mereu de viteza, tehnica şi şutul său puternic şi îi mulţumim pentru contribuţia adusă la evoluţia sportului rege! Într-un final, “Pantera Neagră” a adormit. Odihnească-se în pace!
FOTO: slbenfica.pt
