Animalele sunt fiinţe minunate pe care le iubim şi le ocrotim, iar ele ne sunt devotate. Atunci când un animal reprezintă centrul universului tău, legătura devine şi mai puternică. Dar cum ajunge acesta să fie universul tău? Doar alegând un sport de performanţă în care animalele sunt pionii principali, veţi ajunge să înţelegeţi conexiunea. Echitaţia îţi oferă această posibilitate, iar pentru a excela, calul trebuie să devină cel mai bun prieten al tău. Anghelache Donescu, unul din cei mai de preţ călăreţi români, ştie ce înseamnă să creezi o legătură specială cu un cal, să devii o singură forţă şi să îi cunoşti fiecare pas pe care urmează să îl facă. Dor, calul pe care l-a călărit timp de 12 ani, va rămâne veşnic în sufletul şi gândul marelui jocheu.
Cel care s-a dedicat în totalitate acestui sport şi a devenit nedespărţit de cai, a cucerit cu echipa singura medalie olimpică a României la hipism pe echipe la dresaj – bronz la Moscova în 1980 (echipa de dresaj, formată din Anghelache Donescu, Dumitru Velicu şi Petre Roşca). A obţinut 30 de titluri de campion naţional, 30 de locuri întâi în competiţii internaţionale la călărie, obstacole şi dresaj, este dublu campion balcanic la Atena şi Zagreb. Ani de-a rândul a continuat să realizeze performanţe de echitaţie la Clubul Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti, cu seniori de exceptie, dar şi cu juniori. „De când am ieşit la pensie, mă ocup de colaborări atât la dresaj, cât şi la obstacole. În prezent antrenez calul Barbie Girl cu Mădălina Aioanei şi fac arbitraj. Acum totul s-a schimbat, eu am trăit alte vremuri. Pentru mine totul a început în 1955, când s-au desfiinţat regimentele de cavalerie. Atunci, 99% din echipele hipice erau ale armatei, erau foarte puţine echipe civile. În 1956, Federaţia Română de Călărie şi Pentatlon Modern, cum se numea atunci, a încercat găsirii unei soluţii. La fostul sediu al Clubului Steaua din Calea Plevnei s-a creat un centru pentru copii şi tineret. Erau trei antrenori, Hotescu, Bădulescu şi Georgescu şi s-au înscris 168 de copii, printre care şi eu. La sfârşitul anului 1958, cu acest centru am participat la două concursuri la Iaşi şi la Târgu Mureş. Erau alte proceduri, făceam antrenamente călare, dar şi hipologie, regulamente, elemente ce ţineau de îngrijirea, tratarea şi hrănirea cailor. După ce am dat examen, din cei 168 de copii, am mai rămas 12. Au venit cluburile Dinamo şi Steaua şi am fost împărţiţi. Aşa am ajuns eu la vârsta de 15 ani la clubul Armatei. Acolo, regretatul maestru al sportului Gheorghe Antohi, care abandonase activitatea sportivă a preluat secţia de juniori şi a început să ne antreneze. Îmi aduc aminte că noi am fost prima echipă din România în 1960, care ne-am dus la un concurs internaţional la Novi Sad”, ne-a împărtăşit melancolic Anghelache Donescu.
Inginerul şef al cailor
Din păcate, în ţara noastră, istoria acestui sport nu este atât de cunoscută aşa cum ar fi firesc. Însă, ne bucură faptul că încă mai există oameni care dedicându-şi viaţa unui sport, stau în preajma acestuia până la adânci bătrâneţi. Este şi cazul domnului Donescu, pe care l-am găsit la un hipodrom din Otopeni: „Sportul acesta a avut o tradiţie extraordinară – în 1898 a fost primul consurs hipic. Federaţia noastră a stat la baza creării Federaţiei Internaţionale. Continuând povestea mea, după ce am terminat facultatea în 1987, am fost făcut ofiţer şi am continuat activitatea sportivă. După revoluţie, generalul Stănculescu a dat ordin, iar pe mine şi pe colonelul Tudor ne-a detaşat de la armată la Federaţie. Generalul Stănculescu a fost cel mai bun preşedinte de federaţie, într-adevăr a ajutat călăria cu tot ce se putea. Ne-am despărţit de pentatlonul modern şi am reluat vechea denumire a federaţiei, Federaţia Ecvestră Română, cum este şi în zilele noastre. Eu am fost şase ani antrenor federal, Tudor era secretarul general al federaţiei, iar Enache Boiangiu era cu finanţele. Am început să constituim loturi, să le aranjăm, să urmărim juniorii, copiii. Eram numit inginerul şef, deoarece trebuia să le fac pe toate. Am obţinut rezultate bune în perioada aceea; în 1992 echipa s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Barcelona. Alt succes a fost participarea lui Claudiu Gheorghe, care încă mai încalecă, în finala Cupei Mondiale – 1993. În planul nostru, am luat legătura cu Federaţia Franceză, cu Federaţia Internaţională Ecvestră, ne-am plătit taxele şi am început să aducem concursuri internaţionale. După multe eforturi, am adus etape de Cupă Mondială în România. Am stabilit să ne pregătim antrenorii şi asftel am luat legătura cu Şcoala de Călărie Saumur din Franţa şi ne-au trimis inspectorul şef de acolo. Timp de o săptămână cu antrenorii noştri, s-au lucrat antrenamente, s-au oferit explicaţii. În acelaşi timp, am convocat potcovarii de la cluburile sportive şi am adus şi potcovarul şef din Franţa. Din partea noastră a participat colonelul doctor Giurgiu, care a fost unul dintre cei mai buni medici veterinari din Europa. Am făcut împreună o treabă foarte bună. După ce am plecat noi de la federaţie, am rămas în legătură cu francezii şi ne-au trimis mereu instructor care veneau câte o săptămână şi făceau pregătire metodică cu antrenorii. Aşa se desfăşura activitatea pe vremea noastră.”
Anghelache Donescu: „A dispărut spiritul de emulaţie”
Deşi România nu duce lipsă de hipodromuri, sportul acesta extinzându-se în toate zonele, doar uneori mai întâlnim performanţe precum cele de pe vremuri. „Copiii vin la echitaţie, însă nu pentru performanţă. A cam dispărut spiritul de emulaţie. Sunt la diferite cluburi, copii şi juniori buni, însă dacă nu poţi să îi aduni măcar o săptămână şi să îi antrenezi profesionist, nu rezolvi nimic. Înainte nu pleca nimeni la concursuri în străinătate fără selecţie, acum fiecare face ce vrea, este libertate. Trebuie să te duci peste hotare să reprezinţi ţara, nu persoana! Nu mai există dorinţa de performanţă şi cred că totul porneşte din şcoli. De asemenea, problema principală este lipsa antrenorilor. Le-am mai sugerat să îşi cheme un instructor din Germania şi să le explice tacticile, tehnicile. Noi făceam în fiecare toamnă instruirea metodică a antenorilor, eu prezentam probleme de dresaj, alţii de obstacole, alţii probleme la coardă, etc. Sportul călare s-a împrăştiat prin ţară dar nu prea mai sunt performanţe notabile deoarece competiţiile sunt foarte grele şi pierzând ritmul, nefiind între campioni, nu reuşesti să îi depăşeşti. În prezent, lumea se bazează pe agrement. Pe vremuri, erau antrenamente dure, eram controlaţi de antrenori şi aveam teste săptămânale. Acum, nu mai procedează nimeni la fel…”, a conchis fostul mare călăreţ.
Şi totuşi, în acest sport, principalul campion este calul, o fiinţă puternică, elegantă, dinamică şi devotată. Doar lucrând zilnic cu el, vei reuşi să îi stăpâneşti mişcările şi reacţiile. Cel care este de peste 55 de ani în mijlocul acestui sport şi al cailor, Anghelache Donescu, ne-a explicat sentimentul: „Se crează o legătură, o comuniune sufletească între tine şi cal, trebuie să fii foarte atent la toate mişcările lui. Umblând tot timpul cu oamenii, sunt blânzi, dresaţi. La noi există simţul şi tactul ecvestru. Trebuie să ai o legătură foarte strânsă şi cu îngrijitorul de cai, deoarece el este toată ziua lângă el, îl observă şi te pune în gardă orice s-ar întâmpla. Calul meu Dor, pe care l-am încălecat 12 ani, îmi cunoştea şi vocea. Dor era un cal roib, blând şi frumos, în special el, dar şi Triumf au fost caii mei de suflet. Îmi amintesc cu drag de acele vremuri. Revenind la prezent, le transmit celor care totuşi fac efortul şi vin cu copiii la hipodrom, să îi susţină şi să îi îndrume către sportul de performanţă.”
Articol publicat în Revista “Sport Revolution”, nr. 49
