Poveşti „pescăreşti” cu kaiacişti şi canoişti

Ziua ploioasă de primăvară a Bucureştiului nu se anunţa una spectaculoasă. Frigul şi norii care înnegurau linia orizontului induceau mai degrabă varianta şederii în casă, nicidecum o ieşire pe malul Lacului Snagov. Poţi oare rezista tentaţiei de a mânca un peşte şi de a asculta poveştile de după cortina medaliilor olimpice şi mondiale? Desigur că nu. 

Aşa că am răspuns imediat invitaţiei lansate de un grup de iniţiativă al veteranilor cu padele şi pagaie. Marian Ioniţă, arbitru internaţional, flancat de Vasile Dîba şi Nicolae Eşanu, reprezentau o promisiune mai mult decât interesantă. La baza “Nicolae Navasart” din Snagov ne aşteptau deja Toma Simionov şi Nicolae Ţicu. Cu o asemenea companie, nu e greu să intri în atmosfera nautică şi să devii, fără să îţi dai seama, parte integrantă a acestor poveşti vechi de câteva decenii, dar parcă mai proaspete ca oricând.

“În 1982, la Belgrad, am mers peste 8 kilometri cu barca spartă. La fondul de 10 000 de metri trăgeam în canoe alături de Ivan Patzaichin. La o schimbare de direcţie, lângă o baliză, ungurii, care erau pe trei, i-au lovit pe sovietici. Aceştia ne-au acroşat pe noi cu ciocul bărcii, însă au apucat să ne atenţioneze, astfel că Ivan a înclinat barca. De fisură însă nu am scăpat şi imediat am început să luăm apă la bord. Aveam o pompiţă la mine prin care am început să evacuez apa. Trebuia acum să vâslim şi să înclinăm barca pe muchia neavariată. Cu ruşii făcusem o înţelegere înaintea cursei, să îi ajutăm şi să îi ducem în plasă până la argint. Ei au fost fair-play şi la intrarea pe culoare, pe linia dreaptă, nu au mai tras, făcându-ne loc pentru aur. Şi noi şi ei aveam ceva împotriva echipajului maghiar”, îşi aminteşte Toma Simionov. Omul este multiplu campion mondial şi olimpic, fiind fratele mai mic al lui Gheorghe, cu care a făcut şi cuplu în canoe. Consacrarea a cunoscut-o însă alături de Ivan Patzaichin.

Din partea cealaltă a încăperii, Vasile Dîba, sprijinit de două cârje în urma unei operaţii, dă şi el înapoi pelicula medaliilor. “Am căzut odată la Sofia, după ce mi s-a rupt padela. Apa era aşa de rece că m-am cocoţat instantaneu pe barca răsturnată. A fost frumos. Am învăţat să stau în kaiac de la marele Aurel Vernescu. Apoi Radu Huţan şi Nicolae Navasart, la lot, m-au şlefuit. Am avut o viaţă sportivă plină de bucurii, iar acum am din ce să îmi hrănesc sufletul cu amintiri”, spune fostul campion olimpic şi mondial.

Ştafeta merge mai departe la Nicuşor Eşanu, cel care doreşte să înfiinţeze Asociaţia foştilor kaiacişti şi canoişti. “Eu nu am fost un mare talent, dar am încercat să speculez orice avantaj pe care l-am avut. Am prins şi coechipieri de excepţie, astfel fiind posibile marile noastre performanţe. Hai să vă spun câteva poveşti autentice. Eram aici, la Snagov, la campionatele naţionale. La kaiacul de 4, bătălia mare era între noi, Steaua, şi cei de la Dinamo. Cine câştiga pe plan intern avea posibilitatea să tragă şi la regatele internaţionale, pentru România. Cei de la Dinamo ne-au acroşat şi ne-au spart barca. Era clar că nu mai aveam nicio şansă să câştigăm. Norocul nostru, ca să spun aşa, a fost că era o cursă lungă, de anduranţă, aşa că i-am lăsat pe rivali să ne prindă din urmă. Când au vrut să treacă pe lângă noi, am încercat să îi lovim. Pe principiul nici noi, dar nici voi. Ei s-au aşteptat la această stratagemă, aşa că s-au ferit. În disperare de cauză, l-am prin cu padela de gât pe ultimul om din kaiacul lor. L-am dat jos din barcă şi apoi s-a încins o bătaie ca în şapte păcate. Bătălie navală în toată regula, soldată cu suspendarea tuturor celor opt vinovaţi. Campioană a ieşit barca Rapidului, mult mai slab cotată decât noi. Eh, ale tinereţii valuri. Dar ia spune tu, Nicule, cum l-ai alergat pe generalul Dragnea cu padela?”, încheie Eşanu cu o întrebare.

Din capul mesei, Nicolae Ţicu renunţă la morga sa de aisberg taciturn şi zâmbeşte şugubăţ. “Era în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova. Aflasem de la colegii înotători că fiecare membru al delegaţiei a primit câte o pungă de cadouri de la organizatori. Numai că generalul Marin Dragnea, şeful misiunii olimpice, nu ne-a dat şi nouă suvenirurile. Când l-am văzut am ridicat padela şi am alergat spre el. A fost însă iute de picior şi a scăpat”.

Platourile cu peşte, mâncarea de bază a barcagiilor lipoveni, se schimbă. Odată cu ele şi sensul poveştilor. Fiecare ar spune câte ceva. Se completează, se împung amical şi retrăiesc nişte amintiri superbe, care le-au marcat existenţa. Marian Ioniţă, zis şi Căluţu, a fost permanent printre ei. E de ajuns doar să arunce scânteia, că imediat marii campioni completează cu o mulţime de amănunte, de genul celor de mai sus.

Papi, administratorul bazei de la Snagov ne face o surpriză plăcută tuturor. Vine cu două tablouri alb-negru, frumos înrămate. Unul e cu Ioniţă, medaliat la juniori, în 1965. Celălalt e cu Dîba, în kaiac, în plină formă sportivă. Dacă ai un pic de imaginaţie şi presezi cartonul din spate, atunci valurile din poză dau impresia că se mişcă. La fel şi muşchii bine conturaţi ai sportivului. Deşi toţi încearcă să braveze, dacă te uiţi la ei, discret, câte o lacrimă se poate zări în colţul ochilor.

În timp ce în sala de protocol poveştile poleite cu aur se ţeseau, afară, în bază, a început agitaţia. Antrenamentul de după-amiază e gata să debuteze, aşa că actualii componenţi ai lotului naţional au ieşit din camere. Dăm o fugă până la Gheorghe Gheba, marangozul priceput la toate, care nu e doar un meşter în echipament sportiv, ci şi un neegalat manufacturier. Pe pereţii magaziei stau sculpturi în capete de peşte sau miniaturi de kaiace şi canoe.

La ponton, aproape de malul lacului, bustul lui Nicolae Navasart scrutează pentru vecie apele Snagovului său drag. Cel care peste 30 de ani a fost antrenorul lotului a lăsat cu limbă de moarte să fie incinerat, iar cenuşa sa să fie împrăştiată pe lac. Urna mortuară a fost scufundată cu ajutorul unei haltere, în zona liniei de sosire. La câţiva metri distanţă e monumentul ridicat în memoria inegalabilului Aurel Vernescu.

Poza de grup leagă din nou echipa de kaiac-canoe, care altădată performa. Niciunul dintre ei parcă nu vrea să accepte trecerea implacabilă a timpului. După-amiaza aceasta înnorată de primăvară rece a fost una cât se poate de plină de soare pentru ei. Dacă şi noi, Sport Revolution, am avut o parte din vină pentru acest lucru, atunci înseamnă că ne-am făcut datoria…

NOTĂ: Articol apărut în ediţia din aprilie a revistei Sport Revolution