Laura Văleanu este o sportivă a cărei poveste impresionează pe oricine. Tănăra de 24 de ani s-a născut în 1990, la Sibiu. A început să schieze de la o vârstă foarte fragedă, pe când avea șase ani. În 2004 a concurat prima dată la Campionatele Naţionale, iar în 2006 a câştigat prima sa medalie la o competiţie naţională. Drumul spre performanță a fost periclitat de un îngrozitor accident de motocicletă, suferit în septembrie 2006, în urma căruia Laura și-a pierdut piciorul drept. Acest cumplit accident n-a descumpănit-o pe Laura, care a avut puterea de a merge mai departe și de a continua să schieze.
Laura Văleanu a fost singura reprezentantă a României la Jocurile Paralimpice de la Soci. Sportiva de 24 de ani, care locuiește în Munchen, a avut privilegiul să concureze sub tricolor și a făcut-o onorabil, obținând un meritoriu loc 5 în proba de slalom special și un loc 7 în proba de slalom uriaș. Laura a concurat cu multă ambiție la Soci, concurs înainte de care își propusese să câștige o medalie. Chiar dacă n-a urcat pe podium, ea a fost mulțumită de prestațiile sale la Jocurile Paralimpice. Pentru tănăra sportivă, aceasta a fost a doua experiență la o ediție a Olimpiadei destinată persoanelor cu dizabilități, după Vancouver 2010.
Accidentul nu i-a curmat pasiunea pentru schi
Dar de ce este Laura un om atât de special? La vârsta de 16 ani ea suferit un cumplit accident de motocicletă din cauza căruia și-a pierdut piciorul drept. După mai multe intervenții chirurgicale succesive realizate de medicii din Târgu Mureș și Cluj, Laura a primit vestea că piciorul nu-i poate fi salvat. Ea nu a dezarmat și a căudat imediat o soluție alternativă pentru a se asigura că poate să schieze în continuare. La trei săptămâni după ce piciorul i-a fost amputat, Laura a primit o veste excepțională. Cu ajutorul mamei sale, care este medic și care a apelat, la rândul ei, la un medic specialist, Văleanu a primit o proteză care i-a schimbat radical viața. “Datorită mamei mele am învățat să merg din nou. Dacă n-ar fi fost ea, nu știu ce s-ar fi ales de mine. Pe această cale vreau să-i mulțumesc încă o dată pentru tot ce a făcut pentru mine. Nu-l pot uita nici pe tatăl meu, care a fost și tot timpul alături. Datorită lui am început să schiez, el mi-a pus schiurile în picioare și a vrut să fac acest sport”, își amintește Laura.
Deși a urmat o perioadă foarte dificilă și după primirea protezei, Laura a fost perseverentă și nu a abdicat nicio clipă de la visul ei, acela de a schia din nou. Și-a recăpătat dexteritatea și, cu ajutorul unei antrenoare de schi din Germania, a urcat din nou pe schiuri. Treptat, a intrat într-un program de pregătire și și-a recăpătat calitățile locomotorii de dinainte de accident.
“M-am calificat la Vancouver cu wild-card”
Progresele incredibile făcute de Laura au atras atenția Federației Române de Schi Biatlon. Oficialii acestui for i-au propus sportivei să ia în calcul varianta de a participa la Jocurile Paralimpice, o competiție despre care tânăra nu știa prea multe la acea vreme. În acel moment, în mintea ei a încolțit speranța că ar putea să concureze pentru România la Vancouver. A cerut timp de gândire și, ulterior, fiind o fire foarte ambițioasă, care nu a făcut niciodată pasul înapoi, Laura a acceptat provocarea de a concura la Jocurile Paralimpice de la Vancouver. “Am ezitat să dau un răspuns ferm de la început pentru că îmi era teamă că mă voi face de râs. Eu veneam după o perioadă în care nu mai schiasem din cauza accidentului. Trebuia să mă reobișnuiesc cu pârtia de schi, cu clăparii. Dar am făcut asta în câteva săptămâni și am decis să merg în Canada, unde m-am calificat cu wild-card. Era șansa mea de a redeveni o schioare profesionistă”, mai spune Laura.
La fel ca la Soci, și la Vancouver Laura a fost singura sportivă care a reprezentat România. Experiența trăită în 2010 a fost de neuitat pentru ea și a făcut-o să-și dorească să o repete și la Soci, ceea ce a și reușit. În drumul spre Soci și Vancouver, Văleanu a fost susținută tot timpul de Comitetul Paralimpic Român și de Clubul Sportiv Lamont Cluj Napoca, ambele conduse de Sally Wood Lamont. “Sally a fost mereu lângă mine, m-a ajutat mereu cu banii de deplasări la concursuri și pentru asta îi mulțumesc din suflet. Fără ajutorul ei și al câtorva sponsori nu știu cum m-aș fi descurcat”, precizează Laura.
Interesant este că Laura nu se antrenează în România, ci în Germania, alături de lotul paralimpic al nemților. Ea regretă că nu există un lot paralimpic și în țara noastră, situație care a împins-o să ceară sprijinul paralimpicilor germani. “Mi-aș fi dorit să mă antrenez cu românii mei, dar, cum în România nu există o echipă de sportivi paralimpici, n-am avut ce face. Pentru mine, Germania este o țară adoptivă. Mă simt bine cu colegii mei nemți, m-au adoptat foarte repede și se poartă bine cu mine. Dar să știți că niciodată nu voi trăda România. Oriunde aș locui, numai pentru România voi concura”, spune Laura cu mândrie în glas.
Visează să ajungă medic oftalmolog
Destinul Laurei a fost nedrept și dureros, dar asta n-a împiedicat-o pe tânăra de 24 de ani să devină o sportivă profesionistă. Mai mult decât atât, în paralel cu cariera de sportiv, Laura a urmat și o carieră universitară, fiind studentă la Facultatea de Medicină din Munchen. În 2009, împreună cu părinții ei, a hotărât să se mute în Germania, deoarece a fost admisă la Universitatea Ludwig Maximilian. De atunci și până în prezent, Laura a fost un student conștiincios, care nu a neglijat o clipă cursurile de medicină. Acum este în anul cinci și visează să devină un renumit medic oftalmolog. Poate vă întrebați cum a reușit să îmbine cele două activități, care, la prima vedere, par incomatibile. Laura a avut o amibiție de fier și asta a ajutat-o să continue în paralel cu studiile și sportul. “Aproape la fiecare concurs îmi luam cursuri de la facultate. Înainte de a concura, îmi citeam notițele. Asta mă ajuta de două ori: o dată pentru că îmi repetam materia și a doua oară pentru că îmi distrăgea atenția și mă făcea să mă eliberez de presiune”, conchis Laura Văleanu.
Astfel de sportivi, care uimesc prin tenacitatea lor, merită toate încurajările și felicitările pentru că, în ciuda ironiilor sorții, găsesc puterea de a continua și de a merge mai departe. Ei sunt exemplul întruchipat pentru că orice este posibil pe această lume dacă există voință.
FOTO: arhivă personală.
* Articol publicat în numărul 47 (martie) al revistei Sport Revolution
Leave a Reply