Ambiţioasă, perseverentă, conştiincioasă, devotată acestui sport pe care chiar îl iubeşte. Astfel o caracterizează antrenorul Adrian Lăcătuş pe eleva şi, totodată, soţia sa, Mihaela. Care a devenit întâia pugilistă din ţara noastră calificată la ediţia cu numărul 30 a Jocurilor Olimpice de vară, unde boxul feminin va figura în premieră, la trei categorii.
Am întâlnit-o la sala din cadrul Complexului Sportiv Naţional Bucureşti, aşteptând-o să vină de pe pista de atletism, unde făcea exerciţii de alergare, împreună cu colegele din lotul naţional, Steluţa Duţă şi Luminiţa Turcin. Alese de experimentatul tehnician să-i fie alături, ca sparring-partners, în această perioadă de pregătire, cu două antrenamente zilnice. Am reluat o discuţie din urmă cu şapte ani, publicată în săptămânalul Sport Plus, reactualizată cu evenimente recente.
S.R.: Cum ai ajuns la acest sport, considerat de mulţi ca apanajul bărbaţilor?
M.L.: Am intrat în sala clubului Rapid, unde făceam karate, când aveam 16 ani. Antrenorul Mihai Stavre mi-a îndrumat paşii spre box, sport care era practicat pe atunci de puţine fete. Ca orice copil de vârsta asta, mă dădeam mare, încercând să-i imit în ring. Peste câţiva ani, mai precis din 2001, când s-a organizat primul campionat naţional, am fost cooptată în lotul reprezentativ, unde antrenor era, cine credeţi?
S.R.: Adrian Lăcătuş?
M.L.: Exact. Eram 13 fete, care am mers apoi la primele întreceri continentale, în Franţa şi mondiale, în SUA. De unde ne-am întors cu mâna goală.
S.R.: Ce-a urmat?
M.L.: Pregătire asiduă, sub îndrumarea celui mai bun antrenor, considerat astfel nu numai de mine, care ne-a fost şi profesor, şi masor ,şi doctor, şi tată, şi mamă! Cu siguranţă, boxul feminin nu ar fi existat şi progresat în România fără el. Şi, credeţi-mă, nu sunt subiectivă. O pot confirma şi fostele şi actualele colege. Dar, să continui cu cariera mea. În 2002 am fost furată, evident, de arbitru, fiind declarată învinsă în sferturile de finală ale Europenelor. Am protestat după meci, intervenţia mea ajungând la urechile preşedintelui de atunci al AIBA, care a încercat să mă consoleze, spunându-mi că am timp să fiu arbitrată corect.
S.R.: Când a venit primul succes notabil?
M.L.: În 2004, după o finală europeană câştigată împotriva unei norvegience. Apoi, titlul mondial, un an mai târziu, în Rusia, la care s-a adăugat un bronz la întrecerile continentale din Norvegia. 2006 avea să fie ultimul, la CE din Polonia şi CM din India, unde s-au dat alte decizii împotriva mea. Nemaiavând, practic, nicio motivaţie, am hotărât să mă retrag pentru a-mi face o familie.
S.R.: Împreună cu Adrian Lăcătuş…
M.L.: Într-adevăr. Mi-am regăsit liniştea alături de el, din 2008 o avem pe Sara, care e cu noi şi la antrenamente, în zilele când nu merge la grădiniţă. N-am renunţat cu totul la box, ajutându-l pe Adrian la lot, din postura de antrenor secund.
S.R.: Ce ţi-ai zis când ai aflat că boxul feminin poate deveni sport olimpic?
M.L.: Auzisem din 2007 şi am aşteptat a-nunţul oficial, făcut de AIBA, un an mai târziu. Nu puteam decât să visez, fiind însărcinată cu Sara. Între timp a crescut, iar din ianuarie anul trecut am decis, de comun acord cu Adrian, să revin, treptat, în activitate, continuând să fiu antrenor secund.
S.R.: A fost dificilă perioada de reacomodare, să-i zicem aşa?
M.L.: Iniţial, am crezut că pot concura la categoria 51 kilograme, dar n-am putut ajunge decât la 53. Nu era deloc uşor, dacă ţinem seama că participasem, cu câţiva ani în urmă, la 54 şi 57. Până la urmă, am ales să evoluez la 60.
S.R.: Unde aveai să dai peste cvadrupla campioană mondială, irlandeza Katie Taylor.
M.L.: Din păcate, n-am reuşit s-o întâlnesc în sferturile Mondialelor de la Quinhendao-China din cauza accidentării suferite la umăr în meciul anterior. Medicul mi-a interzis să intru în ring. Obţinusem, totuşi, ce-mi dorisem la acest concurs, calificarea la Jocurile Olimpice. Chiar dacă decizia AIBA, organizaţie care are o imagine şi trebuie s-o respecte, a venit mai târziu, după intervenţia COSR. Forul boxului mondial nu putea, totuşi, accepta să trimită pugiliste fără valoare la JO.
S.R.: Pe cine apreciezi, în mod deosebit, din lumea boxului românesc?
M.L.: Pe Mihai Leu, Francisc Vaştag, Leonard Doroftei, Lucian Bute. Şi, nu în ultimul rând, pe Marian Simion.
S.R.: Ce-ţi doreşti la apropiatele Jocuri Olimpice?
M.L.: Încerc să ajung cât mai sus. Rămân la părerea că, indiferent de adversară, totul va depinde numai de mine.
S.R:. Nu şi de arbitri?
M.L.: La un asemenea nivel, nu cred că-şi vor permite să ia decizii incorecte.
S.R.: Ţii să mulţumeşti cuiva anume pentru succesul obţinut la 31 de ani?
M.L.: Tuturor celor care au crezut în mine. Antrenor, colege, dar şi Clubul Sportiv al Armatei Steaua, unde sunt angajate majoritatea componentelor lotului naţional, inclusiv antrenorii.
Leave a Reply