În anul 1973, la Belgrad, handbalistul Branislav Pokrajac a lansat cartea „Kako smo osvojili zlato“ (Cum am cucerit medalia de aur). Practic, cartea este lucrarea de licenţă a jucătorului iugoslav, care l-a avut ca îndrumător pe regretatul profesor Ioan Kunst Ghermănescu.
„Cum am cucerit medalia de aur“ este un model de efort conjugat al unei federaţii de handbal care îşi dorea absolutul la nivelul marii performanţe: Jocurile Olimpice şi Campionatele Mondiale.
Totul a început înaintea Jocurilor Olimpice de la Munchen din 1972, când handbalul îşi făcea debutul olimpic. Voinţa „plavilor“ de a fi primii campioni olimpici la handbal era acoperită de rezultatul de la CM din 1970, care a avut loc la Paris, unde au obţinut medaliile de bronz, pentru prima dată în istorie, iar România era încoronată campioană mondială. Visul lor era unul îndreptăţit, iar planul a fost întocmit în amănunt, începând cu „Trofeul Iugoslavia“ de la Split, din 1970. Era vorba de selecţie, metode de pregătire, termene, regim de viaţă, antrenament la cluburi şi tot ce implicau acestea. Pregătirile s-au derulat pe o perioadă de doi ani de zile, începând cu 4 ianuarie 1970, la Hamburg şi dând roade la Jocurile Olimpice.
Pokrajac a ţinut jurnalul zilnic al antrenamentului, mijloacele de pregătire şi alte evenimente. De asemenea, şi-a notat tot ce a fost realizat la clubul său, conform indicaţiilor colectivului tehnic federal. A fost ajutat şi de colegul său de cameră, Karacic, dar şi de antrenorul naţionalei, Vlado Stenczel.
Totul s-a transformat într-o carte de căpătâi, ce explică reuşita „plavilor“. Eforturile cluburilor, ale jucătorilor şi antrenorilor au făcut ca echipa naţională să devină o prioritate pentru handbalul iugoslav. Munca individuală a candidaţilor olimpici elaborată de Vlado Stenczel a fost respectată cu stricteţe de aceştia. El a prelucrat fiecare jucător, scoţând la iveală calităţile fiecăruia.
Folosind acest material, fiecare antrenor de club şi jucătorii nominalizaţi a înţeles că perfecţionarea jocului echipei naţionale depinde de fiecare în parte, pentru că reunirea echipei şi stagiile de pregătire nu pot asigura singure succesul. Aşadar, este vorba de continuitate, de generaţia succesului prin organizare, planificare şi respectare a antrenamentelor. Fiecare pregătire din cadrul cluburilor corespundea cerinţelor echipei naţionale de handbal şi era, în fond, o simulare a antrenamentelor de la selecţionată, fără să fie scăpat din vedere niciun detaliu.
Concluziile după CM de la Paris din 1970
„Trebuie să nu rămânem în urma celorlalţi, să tindem spre un ţel mai mare calitativ şi cantitativ. Altfel, ne vom găsi mereu în urma lor. Jocul fiecăruia trebuie să fie deasupra calităţilor individuale. Vom alege doar acei jucători apţi pe plan psihologic, intelectual şi din punct de vedere al caracterului, care corespund la maximum cerinţelor jocului“, spunea Stenczel, citat de Pokrajac.
Primul pas spre obţinerea rezultatelor dorite a fost selecţia reuşită. În cadrul lotului, cuvintele cheie erau perseverenţă şi angajament maximă. Antrenamentele erau lungi, intese, era stabilit dinainte numărul de zile de pregătire şi modul de alegere a celor mai buni şi a celor mai pregătiţi.
Într-adevăr, şi ei au avut problemele lor. Mai mulţi jucători au plecat în străinătate, sportivii de la Partizan Bjelovar au renunţat în grup, iar alţii fie au avut probleme de sănătate, fie nu au dat randament la cluburi. Cu toate acestea, „plavii“ au redresat aceste neajunsuri. Cum? Au dat dovadă de voinţă, putinţă, unitate, iar federaţia a arătat că ştie ce face. „Fiecare handbalist trebuie să aibă pregătirea fizică a unui decatlonist“, scria Pokrajac.
Aşa cum am precizat anterior, selecţia a fost un proces îndelungat, bine controlat şi monitorizat. Practic, misiunile de la club au ajuns să coincidă cu cele de la echipa naţională. Fazele de atac au folosit la maximum individualizarea fiecărui jucător, iar deviza selecţionatei a devenit „dacă nu marcăm gol, putem să-l primim“.
La succesul plavilor au mai contribuit şi alte motivaţii. În primul rând, putem vorbi şi de o gelozie faţă de realizările baschetbaliştilor şi poloiştilor. Handbaliştii îşi doreau să ajungă pe aceeaşi treaptă, dacă nu chiar mai sus, decât ceilalţi sportivi iugoslavi. Mai mult decât atât, recompesele puse în joc erau unele mari, iar „plavii“ îşi doreau să obţină un rezultat de prestigiu pe scara mondială. Putem vorbi şi despre mândrie naţională şi patriotism.
Succesul absolut: aurul olimpic în 1972
Roadele programului pus pe roate de Federaţia Iugoslavă de handbal au fost culese la Jocurile Olimpice de la Munchen, din 1972. „Plavii“ au trecut fără probleme de faza grupelor, unde au învins Japonia cu 20-14, Statele Unite ale Americii, cu 25-15 şi Ungaria, cu 18-16.
Cele trei victorii i-au trimis pe iugoslavi în următoarea grupă, unde au dat piept, pentru un loc în finală, cu tripla campioană mondială România şi Germania de Vest. Din grupă a făcut parte şi Ungaria, pe care „plavii“ au învins-o anterior.
În lucrarea lui Pokrajac, fiecare meci este descris în amănunt, iar partida cu România ocupă un loc de cinste. „Campioana mondială a fost învinsă“, scrie handbalistul, în urma succesului cu 14-13. Pentru iugoslavi, victoria contra tricolorilor a fost cel mai mare succes, cea mai mare dorinţă. Nelinişte, încordare, pregătire, dorinţă şi moral pozitiv erau cuvintele care tronau în vestiarul iugoslavilor în preajma acelui meci. Pokrajac a ţinut să îl amintească şi pe Gheorghe Gruia, pe care l-a descris ca fiind „cel mai periculos jucător al României“.
Victoria contra ţării noastre, cumulată cu cea împotriva Germaniei de Vest, a trimis Iugoslavia în finala Jocurilor Olimpice din 1972. Naţionala lui Vlado Stenczel avea să se impună fără probleme în faţa Cehoslovaciei, cu scorul de 21-16 şi să cucerească primul aur olimpic din istoria handbalului, iar noi am acceptat nu uşor medalia de bronz, inversând locurile de la Mondialul de la Paris.
După meciurile echipei de handbal a României cu Cipru şi Finlanda, îţi pui întrebări fără să găseşti răspunsuri. Care este prioritatea numărul 1 a handbalului românesc? Echipa naţională sau echipele de club? Cine conduce echipa naţională? Un antrenor de la o echipă de club sau un colectiv care să îi dea putere, unitate şi obiectivitate? Cum reuşeşti să îi mobilizezi şi să îi atragi pe sportivi în dorinţa de a reprezenta handbalul românesc în lume, a îl poziţiona cât mai sus în ierarhia olimpică şi mondială? Nu este problema unei singure persoane. România a fost, nu mai este şi poate nu va mai fi acel conglomerat de care se temeau toate echipele din lume şi din Europa. Oare de ce? Ce îi unea? Apartenenţa de club? Dragostea de handbal, dragostea de echipa naţională şi de tricolor, ambiţia de a fi acolo sus, pe podiumul marilor întreceri internaţionale.
Cum s-au mobilizat, cum s-au organizat, cum a fost făcută selecţia? La noi, intransigenţa, perseverenţa, excluderea jumătăţilor de măsură, individualizarea, fişele pline de date, la zi, informarea, corecţiile, analizele, continuitatea categoric nu ne mai aparţine. Ce a făcut Stenczel poate fi model peste ani, chiar dacă condiţiile sunt mult schimbate. Legăturile dintre antrenamente, competiţii, detaliile tehnice şi tactice ale echipei naţionale, aşezarea lor pe cicluri au ridicat ştacheta echipei „plave“. La noi, se pare că s-a întâmplat exact invers. Pentru realizarea obiectivului „plavilor“ s-au strâns în jurul echipei naţionale întreaga federaţie, Comitetul Olimpic Iugoslav, ministerul sportului, Guvernul. Echipa a reuşit să fie deasupra calităţilor individuale a aleşilor, deşi au înţeles foarte bine importanţa selecţiei, drumul parcurs ulterior a demonstrat că poţi să fi jucător foarte bun, dar să nu poţi să ai acces la echipa naţională. Aduceţi-vă aminte de Zagmestar!
Sunt multe de spus, dar să nu uităm că totuşi România a pierdut cu 13-14, că Gruia, pe care au dorit să-l „anihileze“, a reuşit să dea opt goluri, ceea ce arată cât de mult contează echipa! Luaţi aminte, dacă vreţi cu adevărat performanţă!
Ar trebui să înţelegem ce înseamnă echipă naţională, ce înseamnă echipă de club, care sunt priorităţile, care sunt motivaţiile şi responsabilităţile membrilor echipei naţionale, a colectivului tehnic şi alegerea acestora, modul de participare al federaţiei, ministerului, Comitetului Olimpic, sponsorilor şi nu în ultimul rând, al Guvernului! Dincolo de toate, trebuie să înţelegem că antrenor de naţională nu este antrenorul unei echipe de club şi că antrenorii de la cluburi trebuie să se supună colectivului tehnic al acestei reprezentative naţionale. Nu e normal ca un sportiv la club să primească de 100 de ori mai mult decât la echipa naţională, ca şi antrenorii, de altfel. Să nu uităm ce înseamnă bursă de jucător al reprezentativei României. Toate aceste nesincronizări au creat o imagine deplorabilă României! Nimic nu se mai poate face pe genunchi! Handbalul a devenit o ştiinţă foarte exactă, care nu comportă hazard, întâmplare şi exclude din joc ageamii, superficialii şi pe cei care încearcă să profite!
Articol publicat în nr. 50 al revistei Sport Revolution
Leave a Reply