Lucian Popescu şi cele trei centuri europene

Una dintre figurile emblematice ale nobilei arte din perioada interbelică este, fără îndoială, pugilistul Lucian Popescu. Acesta a obţinut rarisima performanţă de a obţine trei titluri de campion european la categorii de greutate diferite.

Povestea “băiatului de ciocolată”, aşa cum fusese poreclit Lucian Popescu din cauza aspectului pielii sale, este una realmente senzaţională. La 14 ani a urcat pentru prima dată în ring, la 15 a debutat ca amator, iar la 16 era deja profesionist cu acte în regulă. Un an mai târziu, pe vremea adolescenţei deci, Lucian Popescu ridica deasupra capului prima centură europeană.

Primul meci al carierei a fost la 23 decembrie 1927, în faţa unui boxer recunoscut ca valoare, Nelu Oprescu. victoria a aparţinut tânărului debutant, care, cum precizam şi mai sus, avera să scrie istorie pentru ringul românesc. La 7 iunie 1930, pe arena de fotbal “Romcomit” din Bucureşti, Lucian Popescu îşi începe în mod strălucit cariera de profesionist, fiind invincibil printre amatori. Meciul este la categoria muscă, iar francezul Kid Oliva nu rezistă decât 10 din cele 15 reprize programate. Timp de 7 runde, Popescu a demonstrat un ritm de box infernal, trimiţându-şi adversarul în 7 rânduri la podea. În cele din urmă, Oliva a abandonat lupta, iar Lucian Popescu cucerea primul său titlu de campion european.

21 septembrie 1931, o nouă dispută pentru un titlu continental, de data aceasta la categoria de greutate cocoş. Spaniolul Carlos Flix soseşte pe ringul amenajat la Arenele Romane, însă nu se poate opune maşinii de pumni “Lucian Popescu”. Secondat din colţ de oameni ca Marcu Spakow şi Constantin Nour, Popescu devine campion european şi la cocoş.

Ultimul tun, pe finalul carierei, este dat de Lucian Popescu pe 3 iunie 1939, în finala continentală a penelor. Din nou la Arenele Romane, în faţa a 6000 de spectatori, Popescu l-a învins pe belgianul Phil Dolhem, graţie tacticii inspirate, dar şi superiorităţii tehnice evidente.

Cea mai proeminentă figură a boxului românesc interbelic s-a dedicat apoi antrenoratului, activând cu mult succes la clubul Progresul Bucureşti. A murit în 1982, la vârsta de doar 70 de ani, iar opinia publică se pare că pe nedrept l-a dat uitării.