Am ales această temă după citirea articolului din Gazeta Sporturilor, semant de Maria Andrieş: “Szabo alergând pe două culoare”. Cred că această temă este de actualitate şi merită dezbătută. Este nevoie de un arhitect, de proiectanţi ai unei construcţii noi, ai unui edificiu al sportului românesc, care să corespundă cerinţelor actuale, dar mai ales pe termen lung, pentru a deveni funcţional. Fără un “cap limpede”, care să vadă întregul construcţiei de la început şi până la finalizare, în care să fie angrenată toată suflarea sportului românesc, nu este posibil.
Trebuie înţeles că sportul de masă nu mai poate fi amestecat cu cel de performanţă şi cel de înaltă performanţă. Dualismul şi bicefalismul, paralelismul nu mai pot convieţui, astfel că MEC şi MTS sau Tineretul şi Sportul din cadrul MTS nu mai pot fi luate împreună, iar sportul de masă nu mai poate fi amestecat cu cel de înaltă performanţă.
Se ştie că educaţia fizică în şcoală a fost înlocuită cu noul termen de educaţie sportivă, lucru stabilit de foarte mult timp, încă din secolul trecut, de profesorul Leon Teodorescu, în lucrarea sa de doctorat intitulată “Educaţia sportivă”. Aici, în şcoală, se pun bazele sportului de masă pentru ca toţi copiii să aibă acces, obligatoriu chiar, la iniţiere şi selecţie. Toţi trebuie, spune profesorul, să înveţe să alerge, să sară, să arunce, să înoate, să patineze, să meargă cu bicicleta, să conducă o ambarcaţiune, cu sau fără motor, să schieze, să tragă cu o armă cu aer comprimat, să stăpânească două sporturi de luptă corporală, să stăpânească elemente din gimnastica artistică, sportivă şi articulară. De asemenea, să practice două jocuri sportive şi un sport cu caracter artistic. Se spune că absolventul trebuie să ştie regulamentul acestor discipline, să poată arbitra şi chiar să-i iniţieze pe alţii. Cui revine această programă? Şcolii, profesorilor şi MEC-ului, care curpinde tot sistemul de învăţământ de la grădiniţă până la terminarea facultăţii. Ei intră maturi în viaţa de toate zilele, continuând cu deprinderile căpătate pentru sănătate, loisir, socializare, comunicare, menţinerea tonusului. Acesta devine cu adevărat sport de masă şi pentru toţi.
De la vârsta de 4-7 ani, odată cu iniţierea, începe selecţia, şcoala oferindu-i cadrul organizat. Cei aleşi se îndreaptă spre secţii de specialitate, spre performanţă, ieşind din pluton ca excepţii. Cu ani în urmă, cu ocazia unor Campionate Mondiale de Nataţie, desfăşurate la Calgary, am asistat la un concurs inedit, campionatul statului Alberta, între familii, unde peste 600 de participanţi, bunici, părinţi, copii şi nepoţi, de ambele sexe, de toate vârstele, participau la acest concurs Open. Ei veneau cu corturi şi saci de dormit la acest festival ce se desfăşura an de an. Explicaţi-vă singuri cum de era posibil. Am aflat cu această ocazie că aceste concursuri sunt frecvente, organizându-se la cros, schi, patinaj, baschet, volei, badminton…
Revenind la sportul de performanţă, la cei aleşi în urma selecţiei, ei intră sub apanajul Ministerului Sportului. Ei sunt chemaţi spre elită, asumându-şi sacrificii, riscuri, alt volum de muncă pentru a aduce aurul, argintul şi bronzul olimpic, mondial şi european. Măsura lucrului bine făcut, dirijat, organizat, controlat şi finalizat este dată la competiţiile internaţionale, trecând prin purgatoriul Campionatelor Naţionale.
Cum se ajunge în vârf? E o ştiinţă de care trebuie să se ocupe federaţiile şi secţiile arondate MTS-ului şi COSR-ului. Aici aerul e tare. Numai cei bine selecţionaţi, pregătiţi şi motivaţi, organizaţi, sprijiniţi şi devotaţi ajung acolo sus. Cei care pot îndeplini cerinţele înaltei performanţe sunt din ce în ce mai puţini. Aici vorbim de bani, de susţinere materială, de sprijinul statului şi Guvernului, de premii, burse şi indemnizaţii, hrană şi susţinătoare de efort şi de refacere, condiţii pe măsura pretenţiilor.
Să nu uităm mersul sportivilor, antrenorilor şi staff-urilor tehnice pe lama de cuţit şi la ce se expun. Noi astăzi amestecăm totul, sportul de masă cu cel de performanţă, sportul de elită cu cel şcolar, specialiştii cu nespecialiştii, competenţii cu ageamii, răspunderea cu indiferenţa, răsplătindu-i pe toţi la fel. Nu mai ştim de foarte mult timp geometria şi arhitectura sportului românesc. Uităm foarte repede că fără un proiect, monitorizare şi coordonare nimic nu se realizează.
Trebuie deschis şantierul sportului românesc cu arhitecţi, proiectanţi, diriginţi, tehnicieni care să urmărească etapele construcţiei şi să aibă termene, răspunderi şi raportări pentru a vedea zilnic cum se ridică din temelii noua construcţie. Altfel, devenim politicieni, ne ocupăm de toate şi de nimic, mai ales de ce nu ştim, iar finalurile ne prind neacoperiţi de fapte.
Să nu ajungem ca în anii trecuţi, când se spunea că 44 de milioane de români practică sportul de masă. Atunci nu ştiau să adune şi amestecau merele cu perele, pentru că nu existau clasamente pe puncte, ci erau doar vorbe. La sportul de elită nimeni nu te iartă, poţi coborî între naţiunile retrogradante, la fel cum am paţit-o noi la unele dintre disciplinele olimpice, unde nu mai avem loc pe podium nici la Balcaniadă.
Aşadar, e nevoie de o altă construcţie, o altă mentalitate şi… chiar alţi oameni. În numărul viitor vom vorbi despre bani, răul tuturor lucrurilor, care au denaturat şi deturnat sensul performanţei româneşti.
FOTO: Facebook
Leave a Reply