Ce mai înseamnă, astăzi, ideea de a face mişcare sau de a practica un sport, în viziunea tinerilor din România? Asta am încercat să aflu, timp de câteva zile, vorbind cu câţiva tineri studenţi, fete şi băieţi.
Ştefania Cărnuţă este o tânără de 20 de ani, studentă la Jurnalism (Universitatea Bucureşti), în anul al doilea, a interacţionat pentru prima oară cu sportul când avea cam 9 ani, iar de atunci a trecut de la karate la kangoo-jumps, via fotbal şi altele. Concurenţa din competiţie există, indubitabil, în sportul de performanţă. A început, alături de fratele său mai mic, să practice karate – stilul Shotokan, datorită unui sensei venit în Tg. Jiu, oraşul din care provine.
“La început, mi se părea greu, aveam ceva probleme cu greutatea. Cu timpul, am evoluat, pentru că eram ambiţioasă şi mereu în competiţie cu fratele meu, care era foarte bun. La primele concursuri era frustant, pentru că el venea cu medalii acasă, iar eu veneam cu mâna-n buzunar… Simţeam ca îmi dezamăgesc părinţii, iar ăsta a fost lucrul de care m-am ferit toată viaţa”.
Aşadar, “Biluţă” (cum o alintau prietenii) şi-a pierdut rotunjimile şi a început uşor, uşor să urce pe podium.
“Când am luat prima mea medalie, bronz la campionatul naţional, a fost prima şi singura dată când am plâns de fericire. Cu timpul, medaliile au început să se adune. Şi tocmai când cunoşteam apogeul carierei mele de karatiste, senseiul nostru a descoperit că are cancer. A murit acum 6 ani, pentru că n-a reuşit să strângă bani să îşi salveze viaţa”.
A încercat, apoi, să joace fotbal, tatăl său fiind fost fotbalist la Petrolul Ploieşti. Nu prea s-a descurcat, aşa că a trecut la aerobic.
“În liceu, cam 4-5 zile pe săptămână, făceam aerobic, combinat cu pillates, tae-bo şi alte minunăţii. Nu era de performanţă, o făceam doar din plăcere şi… pentru că îmi plac mult dulciurile. Timpul a trecut, şi a venit vremea să mă mut în Bucureşti, unde, în primele şase luni, am lenevit. Apoi, m-am apucat de zumba. A fost dragoste la prima vedere. Apoi, am început să merg la sala de fitness. Sigur ăsta a fost cel mai neprietenos loc în care am făcut vreodată sport. Totul e atât de monoton, de repetitiv, de plictisitor… Poate de-asta am stat acolo doar două luni şi m-am mutat în sala de kangoo-jumps. Încă sunt acolo, 6 zile pe săptămână, şi nu cred că mă voi plictisi prea curând”.
Andreea Lepădatu are 20 de ani şi e studentă în anul II la Publicitate (Universitatea Bucureşti). A aflat că poate practica un sport, în mod organizat, în cadrul facultăţii, mai întâi de pe site-ul facultăţii, apoi de la colegii din anii mai mari. S-a documentat înainte să se înscrie în acest program. A început acum un an şi, înainte, a mai practicat dansuri populare, vreme de 5 ani.
“Mi-ar plăcea să pot merge de două ori pe săptămână, aşa cum este trecut în orar. Pentru nota 10 trebuie să am 20 de prezenţe şi să dau probe la rezistenţă, viteză, aruncare cu greutatea şi alte 2 probe în sală. Doamna profesoară se ocupă foarte mult de noi şi lucrăm intensiv în cele 2 ore petrecute la sală. Facem tot felul de exerciţii: flotări, abdomene, exerciţii pe stepper, în aşa fel încât ne lucrăm toate grupele de muşchi”.
Ioana Roşu are 20 de ani, este studentă la Publicitate, în primul an (Universitatea Babeş Bolyai – Cluj). Deşi are un program extrem de încărcat, fiind implicată în multe proiecte, îşi face timp să alerge şi chiar să înoate. Michael Phelps este sportivul ei preferat.
“Am început să fac jogging prin luna noiembrie, 2013, în principal, pentru că simţeam nevoia să fac mişcare. Înainte, am mai jucat handbal. În cadrul facultăţii, de câteva luni, practic înotul”.
Andrei Bădin (20 de ani) este un exemplu de tânăr care, în mare parte, şi-a dedicat viaţa sportului. Fost karatist de performanţă, medaliat atât la Europene, cât şi la Mondiale, a realizat că a venit vremea să spună “stop!” şi să lase deoparte tumultul vieţii sportive profesioniste, care presupunea antrenamente peste antrenamente, competiţii, accidentări, riscuri care îi puneau în pericol sănătatea. Şi totul, pentru o medalie şi câteva sute de lei. Practic, exista doar mulţumirea spirituală, personală, satisfacţia că este printre cei mai buni, dacă nu, cel mai bun karatist din concurs. Astfel, a ales să facă sport doar pentru relaxare.
“Trebuie să ştii să pui punct în sport, pentru că, altfel, te nenoroceşti fizic. Ajungi la un nivel ridicat de la care nu prea ai unde să te duci, decât în jos. E bine să te retragi în glorie şi, oricum, lucrez în două locuri, am facultate (n.r. Marketing – ASE)… Am timp doar pentru înot şi alergare, noaptea”.
“Eu, când am fost la Europene – mi se pare că eram în Portugalia, la Cascais – făceam încălzirea înainte de începerea competiţiei şi mă uitam, aşa, la alţi sportivi din celelalte ţări. Aveau echipament de firmă pe care scria ţara, cu tricotaje. Noi, mai puţin… Mă rog… Începe campionatul, mă bat eu pe-acolo şi intru în repasaj pentru bronz. Eram cu un englez, vorbeam cu el, neştiind că o să mă bat cu el. Mi-a zis că, dacă ia bronz, o să câştige în jur de 3.000 de lire. Asta, pentru locul 3. Primul loc era cam 9.000 de lire. E o sumă. Când mie imi dădeau 500 de lei, impozabili, adică imi mai rămâneau 350. Şi la Mondiale am primit premiu de 1.300 de lei şi mi-au luat 400 de lei, taxe şi impozite. Deci, am rămas cu 900. La asta mă refer, era o suma, frate. Ştiai că nu ţi-ai distrus genunchii degeaba. Din păcate, mereu va fi discrepanţa asta între ţările dezvoltate şi cele nedezvoltate”.
– Material publicat în numărul 49 (luna mai, 2014) al revistei lunare “Sport Revolution”.
sursa foto: Cristian Preda
